Matei Florian - Cel mai acasă dintre toate acasă

Sunt foarte multe feluri de acasă. Aşa mi-am spus când eram mic, atât de mic, încât să în­cap în şifonierul cu cearceafuri. Uite, îmi ziceam, acum sunt acasă, în oraşul Bucureşti, care e un oraş mare, plin de autobuze şi de troleibuze. Dacă iei autobuzul sau troleibuzul care trebuie şi mergi cu el până la capăt, până la Valea Ialomiţei sau până la Valea Argeşului, o să găseşti nişte străduţe care se numesc Băiuţ şi care îmi sunt şi mai acasă decât acasă Bucu­reşti. Pe una dintre străduţele astea Băiuţ, că ele sunt mai multe şi mai întortocheate, pe una din ele e blocul meu care e şi mai acasă decât acasă Bucureşti şi acasă Băiuţ. Doar că şi în blocul ăsta care nu e aşa de mare, există un acasă mai mic, la scara D, etajul patru, apartament patruzeci. Aici e acasă acasă, iar înăuntru sunt mama şi fratele meu. Sunt patru camere aici, iar într-una din camere stau eu. Dacă închid uşa şi nu las pe nimeni să intre, mă gândeam, chiar şi din camera asta pot să fac un acasă mai mic, dintr-un acasă mai mare. Un acasă numai şi numai al meu, din care să ies doar din când în când, dacă mi se face dor de cineva sau mi-e foame. Şi, de fapt, chiar şi aici, în cameră, sunt foarte multe acasă mai mici. E simplu: pui o pătură pe birou, o prinzi cu nişte cărţi să nu alunece, o întinzi bine bine, acoperi cu ea scaunul, dar nu de tot, exact cât să laşi o intrare mică printre picioarele scaunului. Aia o să fie uşa, şi o să fie de ajuns să te târăşti pe burtă ca să intri într-un acasă nou-nouţ, ăla de sub birou. Ce bine o să fie acolo, o să fie exact întunericul care trebuie şi pu­ţină lumină, aia care o să se strecoare prin uşă, cât e nevoie ca să nu ţi se facă frică. E clar, oriunde ţi se face frică sau îţi e urât, acolo nu poate fi acasă. Acasă e bine şi frumos, acasă poţi să-ţi întinzi picioarele ca în căsuţa de sub birou, acas