Am încetat, de peste 20 de ani, să practic meseria pentru care am fost şcolit: critica de artă. Ajunsesem la concluzia că scrisul despre imagine, ca şi cel despre muzică nu pot adăuga nimic esenţial la discursul artistic propriu-zis. E o simplă dexteritate, mai mult sau mai puţin inspirată, pendulînd între gesticulaţie amabilă, frazeologie plată şi acompaniament baroc. Înţeleg, desigur, că pictorul sau muzicianul au nevoie de ecou public, de semnalare avizată, dar, la un moment dat, am socotit că mi-am făcut datoria şi că am dreptul să mă ocup de propriile proiecte, atîtea cîte sînt. Datorez, însă, enorm contactului cu atelierele artiştilor plastici şi cu artiştii înşişi. Formaţia şi biografia mea sînt de negîndit fără acest contact, în care am avut mai mult de primit decît de dat.
DE ACELASI AUTOR Din nou despre colectivism Note, stări, zile Înapoi la colectivism? Povestiri, poveşti, mituri Din cînd în cînd, totuşi, provocat de împrejurări inevitabile, de inerţii sociale sau de vechi prietenii, intru în cîte o expoziţie, oarecum stingherit de distanţa care s-a aşezat, între timp, între mine şi meseria tinereţilor mele. Evit, însă, dacă se poate, să recidivez: să scriu, să comentez, să redevin „cronicar“. De data asta, ca şi – acum vreo lună – în cazul lui Vladimir Şetran, m-am lăsat ispitit. Am văzut, în sălile Palatului Mogoşoaia, o sumedenie de lucrări adunate laolaltă de Florin Ciubotaru. Ne ştim de aproape 40 de ani. Şi am fost surprins să constat ce experienţă întremătoare pot provoca bătrîneţile noastre reunite... Avem aceleaşi întrebări, aceleaşi oboseli, dar şi aceeaşi formă de încăpăţînare, aceeaşi foame de expresie, acelaşi delir al comunicării.
În textul său de catalog, Florin Ciubotaru reformulează, fără să ştie, propriile mele perplexităţi şi îmi justifică decizia de a abandona profesiunea de critic de artă. Ne întîlnim în aceeaşi melan
