Astăzi, românii, altfel vechi europeni de rit nou, marchează o triplă aniversare, respectiv Ziua Independenţei, ziua Victoriei în cel de-Al Doilea Război Mondial şi Ziua Europei, evenimente care, obişnuit, sunt marcate cumva în zona formal simbolistică, deşi pentru mulţi dintre cetăţenii obişnuiţi, semnificaţiile sunt oarecum descărcate de conţinut şi de substanţă. Aceste percepţii modeste, la nivelul mentalului colectiv, sunt argumentate de empatiile fiecărei zile, care contravin flagrant şi evident suportului acestor aniversări.

Ziua Independenţei, 9 mai 1877. Deşi declarată a fi „Independenţa absolută a României“ de către prim-ministrul Mihail Kogălniceanu, fiind susţinută de manifestaţii de bucurie la Bucureşti, Craiova şi Iaşi, în fapt a fost vorba doar de independenţă în raport cu Înalta Poartă. În realitate, dependenţa României a continuat, în raport cu alte vremelnice porţi şi cancelarii.

Ziua Victoriei Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial, 9 mai 1945. Capitularea celui de-Al Treilea Reich şi sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa, pentru România nu a însemnat doar entuziasm; în fond, am început războiul alături de Wehrmacht-ul lui Hitler, împotriva URSS-ului lui Stalin şi a tendinţelor de expansiune a comunismului, l-am terminat după întoarcerea armelor – considerată şi astăzi un act de trădare a nemţilor, nu ne-a fost recunoscut statutul de cobeligeranţă, am fost predaţi sferei de influenţă sovietice, am plătit grele datorii de război şi am intrat apoi în blocul socialist. Poate că Naţiunile Unite au motive de aniversare, dar România poate avea cel mult o zi în care poate medita la demnitatea, coerenţa şi destinul unei naţii care, tradiţional, e predispusă a fi mereu cu fundu-n două luntre. România independentă şi-a concedat din nou parte din suzeranitate Tratatului defensiv de la Varşovia, tratat de pr