- interviu cu Radu GOLOGAN -
La început, am crezut că vorbesc eu prea rar. Apoi, mi-am dat seama că profesorul Radu Gologan intuieşte încotro „bat“, cînd încă n-am ajuns nici la jumătatea întrebării. Vorbeşte pe un ton cald, zîmbeşte tot timpul, foloseşte cuvîntul „copii“ în momentul în care se referă la elevi şi studenţi. Este profesor la Politehnica bucureşteană, la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, iar de ani buni coordonează lotul olimpic internaţional de matematică (despre care toată presa scrie o dată pe an, cînd se întorc copiii cu medalii). Apare rar în public, dar întotdeauna are de spus ceva substanţial şi ferm.
Spuneaţi, într-un interviu mai vechi, că vă place meseria de profesor pentru că, în sala de curs, citiţi lumina inteligenţei în ochii studenţilor. Cum se întîmplă, „concret“?
Asta îmi place întotdeauna să povestesc. Să vă dau un exemplu. Te uiţi la un show politic în care apar tot felul de figuri – şi oameni inteligenţi, dar şi oameni care nu au nimic de comunicat din punct de vedere intelectual. La aceştia din urmă se vede pe încleştarea chipului lor că nu radiază nimic. Or, cînd te duci la primul curs, în octombrie, cu copiii de la Facultatea de Calculatoare, anul I – care vin acolo cu nişte speranţe, cu bucuria că se află într-un grup de elită –, cînd intri în sală şi le vezi ochii, se face lumină. Sau cînd, încercînd să povesteşti ceva care nu face parte din curs (o aplicaţie, vreun exemplu din viaţă), îi vezi efectiv cum se bucură că aud aşa ceva, parcă ar vrea să vină la tine să te mîngîie şi să-ţi spună „domn’ profesor, ce frumos ne-aţi explicat“... E măgulitor şi plăcut să simţi asta. Din păcate, ei reprezintă un segment mic al societăţii. Important, desigur, dar mic. Mi se mai întîmplă, însă, şi în alte medii. De exemplu, cînd stau de vorbă cu prieteni cultivaţi, care au trecut cu folos prin şcoală, care au o c
