În luna martie a acestui an, Papa Francisc l-a declarat pe monseniorul Vladimir Ghika martir al credinţei, urmând ca acesta să fie beatificat. El va deveni astfel primul sfânt al temniţelor comuniste canonizat de o biserică din România. Pe 16 mai, se împlinesc 59 de ani de la moartea lui
Ori de câte ori a putut, a mers pe jos. Ca apostolii. Ca Iisus însuşi. Nu pentru că nu ar fi avut bani, ci pentru că prefera să îi dea săracilor. Adică Domnului. În ultimii săi ani din viaţă, bucureştenii îi puteau vedea figura insolită, traversând marile bulevarde, intrând în casele aristocraţiei, sau, dimpotrivă, în cele ale sărmanilor. Căra mereu cu el un geamantan din piele, care părea să-i strivească făptura plăpândă. Monseniorul era parcă purtat de geamantan şi nu invers. Îngerul său păzitor ştia, de bună seamă, de asceza sa neclintită, de hotărârea de a merge pe jos cu orice preţ, aşa că, mai mult ca sigur că îi căra chiar el povara. În geamantan nu ţinea lucruri personale. Nici nu ar fi avut cum, pentru că toată viaţa trăise într-o sărăcie lucie. Avea acolo vase şi veşminte sfinte, pentru a sluji liturghia pe care o celebra mereu, oricând era nevoie.
Era foarte slab, aproape descărnat. Purta tot timpul aceeaşi reverendă uzată şi o pălărie bătrână. Pe trupul său deşirat, brâul preoţesc nu reuşea să stea niciodată, aşa că atârna oblic, de talia subţire. Chipul său prelung, mereu zâmbitor, mereu deschis aproapelui, era încadrat de plete albe. Le lăsa să-i fluture libere în vânt sau să se aştearnă, cuminţi, pe umeri. O barbă la fel, ca neaua, completa această apariţie neobişnuită, înconjurată totdeauna de o boare de lumină. Deşi era prinţ, toată lumea simţea că nobleţea sa nu izvora din arborele genealogic, ci din firea sa, din simplitate şi iubire. "Monseniorul", aşa cum îl numeau toţi, era gata să ajute, să propovăduiască, să îmbrăţişeze. În anii de pri
