În contextul prefigurării conflictului din Balcani, între Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist, România a semnat la 4 aprilie 1877 Convenţia cu statul rus.

Din momentul în care Imperiul Otoman începe bombardarea localităţilor româneşti de pe malul Dunării, România se află de fapt într-un conflict deschis cu aceasta.

Problema majoră pentru România era implicarea directă în război, ca parte cobeligerantă, o alianţă militară cu Rusia, oferind astfel ţării noastre un statut superior la încheierea ostilităţilor. România trebuia să avanseze cât mai rapid la o stare deschisă, declarată oficial de război, situaţie care implica proclamarea independenţei, dar în alianţă militară cu Rusia. Guvernul, la rândul său, în paralel cu acţiunea diplomatică pentru justificarea fiecărui pas făcut de ţară spre a-şi apăra interesele, dar şi pentru a convinge diplomaţia rusă să coopereze, în cobeligeranţă contra Turciei, a proclamat independenţa României.

Astfel, la 9/21 mai 1877, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, declara: 'În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare'. Adunarea Deputaţilor votează o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că 'rezbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială'.

Şi Senatul a adoptat o moţiune în sensul declaraţiei Guvernului, tributul datorat Porţii fiind anulat şi trecut în contul cheltuielilor pentru armată. La început, Puterile garante, cu excepţia Italiei, din raţiuni care decurgeau din interesele proprii, s-au abţinut să recunoască independenţa, act politic pe care Turcia îl califica drept 'rebeliune'.

În cele din urmă, independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fo