Zilele trecute, la locul de joacă gârbovit din spatele blocurilor gri, doi băieţi de vreo 9-10 ani se dădeau în acelaşi leagăn, unul jos, altul în picioare. Mama unuia dintre ei a venit să-l cheme acasă, iar băiatul n-a mai ieşit pe poartă, ci a sărit gardul. Un bărbat mai în vârstă, care-şi duce veacul prin zonă, meşterind tot timpul la o Dacie bătrână, strigă: „De ce sari gardu’, mă, vrei să-l rupi?“. „Lasă, bre, că nu rup eu fierul“, zice băiatul, cam grăsuţ ce-i drept. „Ieşi, mă, pe poartă, ‘tuţi gâtu’ mă-tii“, a insistat înjurând bărbatul. „De ce înjuri, mă, de mamă?“, a strigat mama puştiului, mică şi slabă, din spatele gardului. „Ai f_ _ _ _- o tu pe mă-sa?“, întreabă. „Nu te-am văzut“, se apără bărbatul. „Da’ şi tu, dacă tot eşti acolo, de ce nu-i spui să iasă pe poartă?“, o întreabă. „Nu mai înjura, bă, de mamă, rumâni împuţiţi“, zice femeia supărată, îndepărtându-se cu fiul ei. „Ei, hai, gata, iartă-mă, am greşit, nu ştii că aşa suntem noi românii, până nu înjurăm de mamă nu ne simţim bine?“, spune împăciuitor bărbatul, ştergând cu o cârpă portbagajul prăfuit al Daciei.

Până să am copii nu mi-am pus problema, dar acum mă întreb: de ce înjurăm numai de mamă? Mi se pare discriminatoriu. Până la urmă, în zilele noastre, taţii ajung să-şi ia în locul mamelor concediu de creştere a copilului, plimbă bebeluşii în cărucior, le dau să bea laptele din biberon, le schimbă scutecele, balanţa obligaţiilor părinteşti este echilibrată. Să echilibrăm aşadar şi balanţa înjurăturilor.

În urma unui pseudosondaj printre cunoscuţi, am tras concluzia că înjurăm de mamă pentru că vrem să lovim acolo unde doare mai tare. Ceea ce ar putea oarecum îndulci situaţia, întrucât e recunoscut indirect şi probabil inconştient rolul esenţial al mamei în viaţa fiecăruia dintre noi, indife-rent că vorbim despre omul pe care-l vedem nespălat, îmbrăcat cu haine murdare, f