Caroline Juler, istoric de artă din Ţara Galilor, a ajuns pe pământul călcat de Pintea Viteazul în urmă cu exact două decenii. “Venisem la un festival de artă, la Sfântul Gheorghe, în Covasna. Mi-au plăcut locurile, oamenii, tradiţiile populare. Mi-am exprimat admiraţia şi mi-am zis: «Am să mă întorc aici!». A fost momentul în care o româncă, istoric de artă, mi-a spus: «Te vei întoarce, dar acum nu pleca înainte să vezi Maramureşul!». Mi-a dat numele unui sat: Deseşti, şi al unei localnice: Parasca Făt. Am luat trenul, apoi maşina şi am ajuns la Deseşti, fără să am alt reper decât numele Parascăi...”
Repetă ceea ce ne-a spus la început: “Maramureşul a fost dragoste la prima vedere...”. Stăm de vorbă în “camera curată” a casei lui Ion Pop, zic Popic, conducătorul grupului Iza. Casă mare, frumoasă, de lemn, casă veche, “călătorită” din Poienile Izei până la Hoteni (ehei, despre casele astea călătoare mai avem noi de povestit). Stăm pe laviţă şi vorbim şi din târnaţul casei se aud alte voci, vorbind englezeşte. Sunt oaspeţi din Ţara Galilor, veniţi de Paşti, la Tânjaua din Hoteni, obicei agrar străvechi pe care conaţionalii Carolinei şi-au dorit să-l vadă, că prea le povestiseră şi ea, şi Ion Pop, de năstruşnica desfăşurare a evenimentului. Reluăm povestea, de-acum 20 de ani, de când Caroline a intrat pe poarta Parascăi Făt, la Deseşti. “La Deseşti am stat 8 zile. Parasca e o femeie plină de entuziasm. A vorbit cu mine numai în franceză (ţăranca vorbitoare de limbi străine a fost de la început o uimire pentru Caroline). De la Parasca am cules primele mele informaţii despre zonă. Până atunci, în vara lui 1993, nu auzisem nimic despre Maramureş. Parasca mi-a desluşit primele lucruri. Am fost tot timpul cu ea, am mers prin munţi, am cules ciuperci, am făcut cunoştinţă cu oamenii, am văzut ritualul de înmormântare – atunci am auzit pentru prima dată bocitoarele.
