La fiecare început de mai, mi se face dor de Macedonski. Am crezut şi eu, cînd am simţit pentru primele dăţi acest dor anual, că e ceva superficial, frivol, că sufletul meu este ademenit de natura din jur, care mă îndemna să îngîn versuri cunoscute din şcoală, dar, cu anii, am înţeles că e ceva mai mult. Spre bătrîneţe, sentimentul devine mai profund şi inima mai tare. Acum, am ajuns să aştept luna mai, gîndindu-mă la Macedonski ca la un destin special, ca la un om plin de talent, sucit şi nu uşor de suportat, special în multe privinţe şi strivit de această ţară cum nu au fost mulţi. E deja un clişeu să spui că România a fost mereu vitregă cu marii români, în timpul vieţii lor. De aceea, mulţi dintre ei au plecat scîrbiţi – se ştie. Şi Macedonski a avut momentul lui de lepădare, dar a revenit la Bucureşti după o şedere pariziană pe care o voia definitivă. Vorba românească – n-a fost să fie. Diferenţa, însă, este că în cazurile ştiute ale celorlalţi mari români, de la Caragiale la Eliade, Enescu sau Brâncuşi, măcar după moarte, România le-a dat onorul. Oricît de hăituiţi au fost de compatrioţi în timpul vieţii lor, astăzi, ei sînt zeii tutelari ai culturii naţionale, omagiaţi pios de toată lumea. Macedonski, însă, nu. Amărăciunea pe care „contimporanii“ i-au produs-o în timpul vieţii, strivirea înzestrărilor lui poetice în contextul coroziv autohton, acestea nu s-au răscumpărat niciodată.
DE ACELASI AUTOR O constituţie fără iluzii Cum ar fi trebuit apărat dl Ouatu de geopolitică Se clatină civilizaţia contractului! Rugăciunea lui Manase Deşi e studiat la şcoală şi are parte, în general, de vorbe bune, Macedonski rămîne la scara culturii noastre un secund – şi nu e drept. Pentru o cultură mereu întîrziată, cînd se întîmplă ca unul să fie în perfect sincron cu marea cultură europeană – fiind, în România, înaintea vremurilor sale –, o imensă şi onestă aprecier
