“Dau un Regat, pentru un cal”, exclama Shakespeare, prin personajul său, Richard al III-lea. Vizitând, în aceste zile, “Salonul de Primăvară” de la “Muzeul de Artă” mușatin, gândeam la tragedia de mai sus, convingându-mă că toți caii legendari din istorie nu ar egala “Regalul” plastic de la care, nu de mult, ieșisem.

O expoziție plastică de “ecran lat” și ca exponenți și ca exponate. Peste douăzeci de creatori, cu peste o sută de creații. Salon, nu doar primăvăratic, ci și “prim”, ca spațiu de geneză, ca timp istoric de apartenență, dar, mai ales, ca personalitate de penel. E vorba de o artă ce știe altfel a vorbi cu noi, punându-ne în ipostaza de a prefigura posibile răspunsuri: oare, sculptura antică, a Victoriei din Samothrace, ajunsă la noi fără de cap, ce ochi avea sau plete? Dar brațele lui “Venus”, cum se prefigurau în spațiu?

“Salonul” atacă, năzuind desăvârșirea, formulele “de lucru” ale artelor plastice, modalități care, istoric, au devenit independente, avându-și fiecare un “atelier” propriu. “Grafica”, un ABC al artelor vizuale, e prezentă mereu, fie figurativ (semnalăm cele două portrete, semnate de către sculptorul aflat în expoziție), fie nonfigurativ, la acel serial în cinci și cu conținut profund simbolistic. O grafică pură, monocromă, narativă, poetică, chiar.

“Acuarela” atrage mult, combină fotonii naturii și fluidizează imaginea plastică. Autorul “princeps” al ei cochetează fericit, când cu tăcerea sacră a rugii, când cu un rococo bulevardier.

“Penelul” rămâne, firesc, amfitrionul omniprezent. De acum fotonii se metamorfozează la infinit, apelându-se nu atât la culori, cât la nuanțele lor. Readuc, cu statut de “neo”, “Mozaicul”, ce își are o solemnitate bizantină, cu unele fragmente care invită la tactilaj, prin reliefările sale sensibile. Afirmat tot mai mult, “Colajul” deschide larg formula acelei “ars aperta