E adevărat: oamenii trăiesc în epoca digitală. Însă noi, fraţi cu râul şi cu ramul, nu am părăsit încă orbita joasă a începuturilor. Există sumedenie de şcoli ale căror acoperişuri se ţin doar într-un deget, dar Dl. Ministru vrea manuale digitale. Există şcoli fără telefon şi fără internet, dar Dl. Ministru vrea manuale digitale. Există şcoli uitate până şi de Dumnezeu, dar Dl. Ministru vrea manuale digitale.
Trăim în epoca digitală. Degetul a devenit măsura tuturor lucrurilor. O simplă apăsare şi pac! universul fără margini e la degetul cel mic. Sau la cel mare, după iscusinţă şi după putirinţă. În acest mediu simplu, accesibil şi confortabil, proiectat pe potriva minţii vii şi iscoditoare a lui homo sapiens sapiens (Mmm, oare ce face butonul ăsta?) cea mai importantă condiţie a inteligenţei e să ai cel puţin un deget apt de a fi folosit. N-ai degete, nu exişti. Până şi gramatica digitală mărturiseşte acest adevăr. AP|SAŢI a devenit întâiul verb al facerii. Pentru a face X apăsaţi Y. Vă imaginaţi alternativa la Cartea Facerii?
La început nu a fost nici cuvântul, nici cerul, nici pământul. La început a fost un buton pe care Marele Maker l-a apăsat cu atotputernicul şi detoatefăcătorul său deget. Şi aşa a apărut Userul. Şi în loc de suflet, Userul avea un buton. – Mm, a clipit din degete Userul, oare ce face butonul ăsta?
Şi tot aşa s-au întrebat, probabil, strălucitele minţi ale comunicaţiilor şi educaţiei naţionale. În plină epocă digitală, unul din cei mai de seamă bărbaţi de stat, Domnul Ministru, şi-a oprit o clipă şi în plin aer instrumentul primordial al facerii tuturor lucrurilor, apoi a apăsat pe buton: - Gică, la mine! – Să trăiţi, Dom’ Ministru, deja sunt la dumneavoastră, a replicat, tot din degete, Gică.
Şi s-a dus Gică la şef şi s-au sfătuit de i-au durut mâinile şi au hotărât ei că pentru educaţia odraslelor neamului e nevoie