S-ar putea ca în perioadele tulburi, cum e nesfîrşita tranziţie pe care o traversăm, cărţile de memorii dialogate care fac bilanţul unor vremuri asemănătoare să-şi trăiască adevărata viaţă, adică să fie intens recitite. Cînd te întrebi de ce nu se mai scrie ca altădată, de ce se citeşte din ce în ce mai puţin şi mai superficial, ce s-a întîmplat cu „spiritul creator“ şi cu maeştrii visaţi în (cam) orice adolescenţă, unele cărţi frivol-jurnalistice, care limpezesc la modul colocvial contexte şi gesturi, pot fi o bună introducere pentru cărţile serioase, pe care le mai deschidem doar din nevoi practice. Marginalii la o operă în care intri sau nu, după facultăţi, cărţile acestea pseudo-memorialistice în care răspunderea cade mai degrabă în grija personajului secundar (care selectează, ordonează, face interstiţii biblio-biografice) sînt condimentul exegezelor neacademice, carnea discuţiilor despre „faimosul scriitor“ şi, mai întotdeauna, un ghid umanizat de formare pentru uzul aspiranţilor la gloria literară.

DE ACELASI AUTOR Trenul groazei Poveşti de viaţă Marea topire Peisajul patriei se povesteşte Nu ştiu cîţi literaţi au citit Ceasul rău, Cronica unei morţi anunţate sau Toamna patriarhului, dar mulţi dintre ei ştiau din amintiri cenacliere, cu mult înainte de traducerea în româneşte a Parfumului de guayaba, că lui Márquez îi poartă noroc galbenul, numărul 13 şi pisica neagră, în timp ce melcii din spatele uşii, acvariile în casă, florile de plastic, păunii şi şalurile de Manila au pava, adică aduc ghinion. La începutul anilor ’90, un fel de coleg de facultate, amestec de dandy şi macho (căci făcea engleză-spaniolă), îşi lăsa iubitele cu gura căscată povestindu-le cum că „să fumezi dezbrăcat nu are efecte malefice, dar să fumezi dezbrăcat şi să te plimbi, da“ sau că „să faci dragoste cu ciorapii puşi aduce un ghinion fatal“. Cum pot să jur că nu citise Par