Am revăzut „Dineu cu proşti” la cea de-a 100-a reprezentaţie. Biletele, vândute cu vreo trei luni în urmă, au fost insuficiente. Sala mare a Teatrului Naţional gemea de lume. Spectacolul, o vedetă a genului bulevardier, ocupă de peste trei ani locul întâi în top. Un fenomen! De studiat.
Şi concluzii cărora dacă le-am da atenţie, am putea schimba ceva în mentalitatea noastră de persoane rigide. În fond şi Bergson a inventat teoria râsului împotriva acestei rigidităţi. El n-a mai apucat vremurile moderne, însă, ca să constate cum această înţepeneală şi încorsetare citadină îl stresează pe om, îi îmbolnăveşte inima pe care doar râsul o poate anestezia. Fie şi temporar, cum zicea şi filozoful. Fiindcă la o comedie bună intervine eliberarea.
Cum comicul e şi o specie degest social, energiile cumulate din sala de spectacol fac să crească acest efect eliberator. Ştim de la greci că acel catharsis propriu teatrului are mai degrabă o sursă tragică. Trăim, aşadar, ce-au trăit alţii, vedem ce-au păţit şi răsuflăm uşuraţi băgând la cap să nu facem ca ei. Râsul produce, însă, un catharsis mult mai sănătos fiindcă pune în joc inteligenţa. Nu vom plânge niciodată de mila unui personaj comic oricâte boacăne ar face, fiindcă el va şti să iasă mereu din ele cu ajutorul minţii libere de reguli. Efectul, un haz vindecător şi molipsitor.
Comicii sunt întotdeauna isteţi. Chiar şi în zona joasă a râsului, în burlesc există o logică a mecanicii râsului ce ţine tot de inteligenţă. Am văzut nu de mult la Teatrul din Cluj un spectacol – „Clovnii” - de o veselie şi comicărie excepţionale chiar dacă actorii îşi puneau pe scenă piedică sau scoteau apă pe urechi.
FOTO: Augustin Bucur
Nu e mare filozofie nici în comedia lui Francis Veber, „Dineu cu prosti” pe care Ion Caramitru a ales să o monteze la Teatrul Naţional din Bucureşti pentru Horaţiu Mălăele şi unde
