Oricât ne-am supăra pe europeni, dacă astăzi suntem trataţi în Europa ca ”europeni de mâna a doua”, vina ne aparţine într-o mare măsură nouă. Câţi ne-am asumat şi responsabilitatea de a fi europeni, nu doar plăcerea de a ne mişca liberi şi de-a pretinde să primim ceva de la mama-Europă ca şi când ne-ar fi fost etern datoare? Apatia legată de sărbătorirea Zilei Europei se manifestă cu nonşalanţă în toată Europa. În Occident se motivează cu euroscepticismul montat şi mai abitir de criză. În România, cu entuziasmul de fi devenit în sfârşit europeni cu patalama, indiferenţa e inexplicabilă. Are o explicaţie care rezidă poate în stilul nostru de a fi: suntem foarte entuziaşti până dăm de prima dificultate. Atunci nu mai căutăm soluţii, pur şi simplu căutăm ori inventăm vinovaţi. Oare chiar atât de rea şi neagră este Europa ori noi disimulăm defectele proprii găsind vinovăţii şi responsabili oriunde altundeva dar nu în ograda proprie?

Oricât de mult ne-ar deranja opinia europenilor în ceea ce ne priveşte ea este într-o bună măsură justificată totuşi. Multe voci în România susţin că autorităţile române ar fi trebuit să găsească o modalitate de a-i împiedica pe unii dintre conaţionalii noştri să iasă din ţară, mai ales pe cei de anumite etnii ori cu antecedente la activ. Foarte mulţi alţii susţin că oricum, Europa s-a pripit atunci când ne-a primit. Rememorând puţin istoria recentă a României trebuie să plecăm cinstit la drum de la faptul că Europa îşi deschisese larg graniţele şi resursele înspre România, imediat după 1989, într-un spirit de solidaritate şi suport poate fără precedent. Ce s-a întâmplat de foarte curând, în mai puţin de cinci ani, graniţele s-au închis din nou pentru o perioadă destul de lungă, ”în plină democraţie” românească? Simplu. Au descoperit nu doar tarele noastre moştenite din epoca comunistă, ci şi tarele noastre ca naţie: hoţia, l