Probabil Descartes este cel la care se gîndește majoritatea cînd termenul „metodă“ apare într-un text scris sau vorbit în românește. Din motive pe care nu are rost să le enumăr aici, aș vrea să rămîn în minoritatea care se gândește la Kant, subiectul rîndurilor de mai jos îmi dă toate argumentele a posteriori că motivele sînt întemeiate. În Logica sa, Kant făcea diferența între „manieră“ și „metodă“, strict pînă la a fi searbăd, finit, dar atît de clar. În Discurs..., Descartes nu ajungea să termine ce își propusese, însă ce gust! Mircea Opriță este poet, prozator, jurnalist cultural, istoric și critic literar. A devenit toate acestea pe parcursul a peste 45 de ani, iar în fiecare din aceste modalități de „textuare“ a adus semnul său personal la cea mai înaltă expresie, obținînd și recunoașterile semnului, nu numai ca marcă, din partea semenilor săi. Capabil să unească firesc comunul cu insolitul pentru orice finalitate a dorit-o, fără a exhiba meșteșugul, tehnicile cele mai recente, Mircea Opriță este cu fiecare carte a sa un om de litere al clasicimului de care, știm, literatura și cultura română au încă nevoie pentru (nu se întrevede cînd) încheiata edificare de sine. Majoritatea s-ar agăța de schimbarea de paradigmă adusă de Discurs asupra metodei pentru a face analogiile cu importanța și influența (modului de a fi al) scrierilor lui Mircea Opriță. Nu ar fi nimic exagerat, păstrînd proporțiile. A trece de la poezie la proză, încă la roman, încă la romanul politic (Cina cea mai lungă) fără a pierde capacitatea de a sesiza poezia realului, cu suficientă vreme înaintea însușirii de toți a noilor poetici ale cotidianului din anii 80, este un salt paradigmatic, reușit de puțini. Mai mult, față de alte romane politice, Cina cea mai lungă trece foarte bine în 2013 testul lecturii, probabil fiindcă nu a mizat excesiv pe imediatețea politicului, ci pe atemporalitate