Pe 10 mai 1946, România sărbătorea cea din urmă zi naţională sub semnul monarhismului. Aceasta este reconstituirea acelei zile, în care ţinutele regale şi banchetele somptuoase au fost acoperite de pozele cu Stalin şi discursurile ideologice ale bolşevicilor.
10 mai 1946. România sărbătorea „Ziua Regelui“, cum era cunoscută în popor, în fapt Ziua Independenţei, 65 de ani de la momentul în care Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen era înscăunat ca rege.
Este o primăvară frumoasă, Al Doilea Război Mondial s-a încheiat şi, de sub ruinele cauzate de bombardamente şi trecând peste jalea ce însoţise victimele bătăliilor sângeroase, Bucureştiul este în straie de gală.
Nimic nu pare să mai fie însă ca în anii trecuţi. Fastul a dispărut, curăţat de viforul războiului. Oamenii nu mai sunt poftiţi în apropierea familiei regale, ci ţinuţi la distanţă, în spatele unor garduri, păziţi cu atenţie de agenţi de ordine. Defilarea, costumele excentrice, călăreţii de odinioară au fost înlocuite cu reprezentări de propagandă, din care răzbate violent culoarea roşie.
Trebuie să fi fost ceva ciudat în această imagine: o ţară aşteptând să-şi sărbătorească aşa cum se cuvine regele, pe de-o parte, şi tablourile uriaşe cu Stalin şi mesajele de tipul „Stalin şi poporul rus / Libertate ne-au adus“, pe de alta.
Aceasta este România din primăvara lui 1946, o ţară în care convieţuirea forţată între valorile stângii revoluţionare şi cele conservatoare ale monarhismului îşi trăieşte ultimele ore. În acel mai, în care comuniştii îşi pregăteau intrarea definitivă în vieţile românilor, iar Regele devenise o simplă marionetă în faţa noii conduceri, România a sărbătorit ultimul 10 mai. Iar începând din 1948, Ziua Naţională avea să se afunde în vara toridă, fiindu-i repartizată ziua de 23 august.
Astăzi, la 67 de ani de la acel moment, „Weekend Adevărul“ vă propune o retr