Acum şapte ani, cînd a fost înfiinţat, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER prin comasarea în 2009 cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc) a plecat la un drum complicat. Institutul urma să deschidă calea asumării instituţionale a trecutului comunist: să prezinte cu precădere latura represivă a regimului, să identifice torţionarii, să investigheze crimele politice şi să pună la dispoziţia procurorilor dovezile necesare pentru aducerea în faţa justiţiei a celor care au săvîrşit crime şi abuzuri între 1945 şi 1989. Dacă tragem linie astăzi, IICCMER a trecut prin multe modificări instituţionale care i-au marcat drumul, performanţele şi numele. Unele au fost de bun augur, altele nu. Unii n-au înţeles că noi nu trebuie să dublăm activitatea institutelor de cercetare (deşi IICCMER a însemnat, încă din 2006, o performanţă în sine în lumea academică românească), ci trebuie să căutăm în fiecare zi probe indubitabile care să producă dovezi juridice. După şapte ani, alternanţele la putere ne-au adus în forma instituţională de astăzi. În 2010, IICCMER a pierdut dreptul de a sesiza organele de cercetare penală, dar şi-a extins în schimb aria de obiective şi de activităţi. Doi ani mai tîrziu, în iulie 2012, am reuşit să recăpătăm atribuţiile de investigare pierdute în 2010.Priorităţile IICCMER este astăzi un centru în care verbele a cerceta şi a investiga (înţelesuri îmbibate de polemici uneori acide) pot convieţui convenabil. Drept dovadă, am definit proiectele IICCMER în funcţie de cîteva priorităţi instituţionale. 1) Memorialul Râmnicu Sărat. În 2007, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit IICCMER) a preluat în administrare fosta închisoare de la Râmnicu Sărat. Un penitenciar de o forţă simbolică surprinzătoare (oricine a vizitat locul în ultimii ani a sesizat această dimensiun