Celebrată drept sărbătoare a Regalităţii, ziua de 10 mai are, de fapt, semnificaţii pentru toţi românii, monarhişti şi republicani deoptrivă. Este nimic altceva decât continuarea firească a lui 9 mai, Ziua Europei. Este ziua europenizării României.

Să privim la tripla ei semnificaţie. 10 mai 1866 – România capătă un prinţ dinastic şi devine o monarhie constituţională. Legea fundamentală, inspirată din cea a Regatului Belgiei, este socotită una dintre cele mai avansate ale epocii.

Şi nu e puţin, pentru o ţară de-abia ridicată din colbul muribundului Imperiu Otoman şi care, cu câteva decenii în urmă, se afla încă sub domniile fanariote. O ţară departe, foarte departe de ”surata” ei întru Constituţie, Belgia industrializată şi burgheză, loc în care s-a născut de fapt capitalismul, în care Bursa şi sistemul de credit îşi socotesc deja vechimea în secole. Asta spune mult despre uriaşa dorinţă de schimbare şi modernizare, nutrită de elitele româneşti ale vremii.

Vine apoi 10 mai 1877, ziua când Declaraţia de Independenţă este promulgată de către principele Carol I - şedinţa Parlamentului, ţinută cu o zi înainte, a pregătit anume acest moment. De la bătălia pierdută în faţa turcilor la Stănileşti, de către Dimitrie Cantemir ( iulie 1711), venit în sprijinul ţarului Petru I, românii nu mai puseseră mâna pe arme.

Regimul fanariot care urmează reduce corpurile militare ale ţărilor române la câteva detaşamente menite a asigura ordinea publică. Dacă e cazul, sultanul trimite doar capugiu cu un pâlc de soldaţi pentru a executa firmanul de mazilire a domnitorului. Cine să le mai stea împotrivă?

Şi deodată, după mai bine de un secol de adormire, iată soldatul român, chemat de prin târguri şi de la coarnele plugului, bătându-se admirabil la Plevna sau Griviţa. O dovadă că dorinţa de modernizare şi schimbare a coborât de la nivelul elitelor şi în straturi