Bun, puternic textul germanului Marius von Mayenburg! Iar traducerea lui Victor Scoradeț sună excep­țional, fără nici o notă falsă. Un text care vorbește despre lipsa de autenticitate a omului de azi, despre pierderea reperelor – estetice și morale deopotrivă –, despre standardizarea sentimentelor și despre diluarea lor într-o respingătoare pastă distribuită uniform fiecăruia. Un inginer nu e lăsat de șeful său să-și prezinte invenția la o conferință pentru că e îngrozitor de urît. Nu știa că e urît. Acum, de la colegi la soție – toți îi confirmă că e foarte urît și că așa a fost mereu. Își face o operație estetică și devine negrăit de frumos. De-acum își poate prezenta invenția, femeile fac coadă la ușa lui, el nu zice nu. Devine necruțător cu cei din jur. Are o aventură cu o bogătașă de peste 70 de ani, ea însăși trecută prin multe operații estetice. Medicul care l-a schimbat devine faimos și reproduce rețeta. Curînd, o mulțime de bărbați arată identic cu el. Soția, amanta nu-i mai deosebesc, nici nu-și doresc s-o facă. Oroarea maximă: fiul bogătașei ia și el chipul inginerului, ca să le fie amîndurora pe plac. Urmează trezirea, introspecția. Prea tîrziu.

Vlad Cristache a montat piesa la Sala Nouă a Teatrului de Comedie, un spațiu recent intrat pe scena bucureșteană, și a potenţat ideile textului prin regie și prin scenografie (Vladimir Turturică). Spațiul de joc, între două șiruri de gradene, e marcat de manechine goale care poartă obiecte folosite altfel decît normal (unelte de grădinărit pe post de instrumentar chirurgical, casca de motociclist cu inscripția „Fake“ pe post de mască medicală etc.). Spectatorii sînt agresați cu imagini crude și sunete puternice (directorul vorbeşte la microfon și muzica e puternică) – asemenea asaltului de zi cu zi al kitschului în care trăim. În ambianța asta, patru actori fac un tur de forță. Î