Se împlinesc 147 de ani de la momentul în care, la 10 mai 1866, Carol, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost proclamat domnitor, urmând ca, pe 10 mai 1881, să fie încoronat rege.

Până în 1947, când, dat fiind contextul politic internaţional postbelic, România a fost proclamată „republică populară”, alţi trei monarhi i-au succedat: Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai I. Aceasta este scurta, aş spune, tradiţie a monarhiei constituţionale româneşti. Ceea ce nu face, însă, ca ea să fie lipsită de importanţă. Dimpotrivă.

Textul de faţă e scris de pe poziţii republicane şi pleacă de la recunoaşterea deosebitului rol jucat de regimul monarhic instituit în a doua jumătate a veacului al XIX-lea în iniţierea procesului de modernizare politică, socială şi economică a unei ţări construită din „bucăţi”, aflată la margine de Europă. Iau în considerare, aici, şi constatarea că, din 1947 până în 1989, regimul comunist a impus un tip specific de modernizare, ce a îmbinat, în etapele evoluţiei sale, modelul Uniunii Sovietice cu cel al exaltării de factură asiatică. Un alt ingredient a fost, desigur, naţionalismul tribal. Asta e modernizarea pe care am avut-o în epoca posteblică, nu ne-a fost dat să cunoaştem alta. Ar fi bine, cred, să nu identificăm, totuşi, forma republicană a statului cu tipul de regim pe care l-a pus la lucru comunismul. După cum ar fi, îmi spun, la fel de bine să nu confundăm ideea de monarhie cu „escapadele” de tot felul ale lui Carol al II-lea.

Prin urmare, nu vreau să argumentez aici în favoarea republicii şi împotriva monarhiei. Ceea ce propun este doar un exerciţiu contrafactual: cum ar fi fost ceea ce n-am mai fost să fie? Cum ar fi fost, deci, dacă linia guvernării monarhice nu ar fi fost întreruptă brutal în 1947? Ştiu că istoria, pentru că operează cu date, poate fi considerată un soi de „matematică” a ştiinţelor umaniste şi mai ş