Muzica wagneriană, prezentă pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, pe final de lună aprilie, a fost o adevărată provocare pentru întregul ansamblu condus de dirijorul Cristian Mandeal. Anca Florea, într-o cronică sinceră, ne spune care a fost reacţia publicului.
Chiar dacă, din varii motive, nu s-a reuşit realizarea unei noi montări, Opera Naţională Bucureşti a dorit să prezinte, în „Anul Wagner“, fie şi în concert, Tannhäuser, partitură care, în trecutele decenii, beneficiase, pe aceeaşi scenă, de interpretări adesea impresionante. Poate ar fi fost elegant să se menţioneze cumva că în sală s-au aflat doi dintre interpreţii principali ai producţiei din 27 noiembrie 1970 – tenorul Cornel Stavru (Tannhäuser) şi baritonul Eduard Tumageanian (Wolfram) – iar în culise, acum ca şi atunci, inegalabilul maestru de cor Stelian Olariu. Producţia creată atunci în regia lui Jean Rânzescu a urmat celei de la „Opera veche“, de fapt prima oferită publicului bucureştean în stagiunea teatrului liric instituţionalizat, la 16 octombrie 1929, sub bagheta lui Ionel Perlea, cu Nicu Apostolescu în rolul titular. În mod normal nu m-aş fi oprit asupra datelor istorice, care nu prea îşi au locul într-o cronică de spectacol sau de concert, dar câteva ciudăţenii apărute în materialele trimise de ONB mă determină să precizez faptul că, spre exemplu, în 1897, trupa Operei Române, condusă de George Stephănescu, a prezentat creaţia wagneriană cu Giovanni Dumitrescu în rolul Tannhäuser, deşi anunţul oficial al ONB notează, raportându-se la o arhivă a teatrului (în realitate extrem de firavă şi deficitară), că „premiera românească a operei Tannhäuser a avut loc în data de 7 ianuarie 1900“. Afirmaţie cu atât mai bizară cu cât opera s-a cântat, la noi, pentru prima oară, la Timişoara, la 13 ianuarie 1866! Pe de altă parte, textul care însoţeşte prezentarea evenimentului menţione
