Audierile din ultimele zile ale candidaţilor la şefia parchetelor semnalează debutul unei ere noi în viaţa societăţii româneşti. Dusă este epoca romantică a luptei anticorupţie, dusă este vremea cruciaţilor Macovei şi Morar, dusă, poate pentru totdeauna vremea marilor principii, a Dreptăţii, Adevărului, a lui “fiat Justitia et pereat mundus”. Bun venit în epoca înţelegerilor obscure, a compromisului călduţ, a coabitării între interesele naţionale şi cele private. Indiferent cum justifică preşedintele Băsescu această nouă realitate românească, ea poartă un nume care, astăzi mai mult ca oricând, trebuie spus: Abdicare.

Acum aproape doi ani, preşedintele Traian Băsescu l-a atacat într-un interviu pe Majestatea Sa, regele Mihai, că, prin actul abdicării, ar fi “trădat interesele naţionale ale României”, că ar fi “abandonat primul nava” naţională pe care ar fi trebuit să o apere chiar cu preţul vieţii şi că în acest fel s-ar fi dovedit “slugă la ruşi”. Astăzi, 10 mai, aflaţi la ora reevaluărilor, ar fi, poate, util să punem declaraţiile din 2011 ale preşedintelui în lumina ultimelor sale acţiuni politice.

În ianuarie declarase că este de preferat războiul politic unui compromis pe Justiţie, care la vremea respectivă “nu era negociabilă”. Ulterior Consiliul Superior al Magistraturii a devenit teatrul unei lupte fără reguli, declanşată de agenţii Monei Pivniceru, reprezentanta forţelor autoritare, oligarhice, antieuropene şi, la limită, antinaţionale. Pretextul l-a constituit alegerea unui procuror, Oana Schmidt Hăineală, în fruntea CSM, dar adevărata ţintă a fost fostul şef al DNA, Daniel Morar. Conflictul s-a încheiat cu un armistiţiu între Traian Băsescu şi Victor Ponta, în care ultimul a sacrificat-o pe Piviniceru, iar primul l-a sacrificat pe Morar, ambii fiind retraşi în poziţii egale, de judecători la Curtea Constituţională. Rezultatul acestui ar