Ca fan înrăit al seriei, „Star Trek: Into Darkness” îmi provoacă un conflict intern similar, probabil, cu al lui Vanghelie când trebuie să aleagă între „care” și „pe care” când își formulează în cap o propoziție.
Pe de o parte, mă aștept de la un „Star Trek” să-mi ofere povești inteligente, în care personajele își pun probleme fizice, metafizice și etice mai ceva ca la Facultatea de Filosofie. Ceea ce „Into Darkness” nu prea face. E prezentă o temă legată de securitate națională versus libertate și stat de drept, care ar trebui să-i pună pe gânduri un pic pe americani, dar e prea superficial tratată. Și, oricum, nu-i cu mecanică cuantică.
Pe de altă parte, viziunea lui Rodenberry, creatorul seriei „Star Trek”, nu a fost niciodată mai bine realizată vizual. Nu e vorba doar de efecte spectaculoase și tehnic impresionante, ci și de arta din spatele efectelor, care e de-a dreptul frumoasă. Nava „Enterprise” e unul dintre cele mai sexy vehicule imaginate sau reale pe care le-am văzut vreodată, iar 3D-ul e folosit bine (l-am văzut la IMAX, cu popcorn și Cola gratis pentru că lucrez în presă! Băgați-vă unghia-n gât!). Mai mult, deși a declarat, în repetate rânduri, că nu este un mare admirator „Star Trek”, J. J. Abrams a băgat o tonă de referințe la filmele vechi, ca să bucure toți fanii demenți ca mine. Ba chiar aș spune că, dacă vreți să înțelegeți mai bine câteva dintre scenele de final, aruncați o privire pe „Star Trek II: The Wrath of Khan” din 1982!
Cu toate astea, nimic nu scuză tonele de replici „cheesy” din scenariu. Zici că te uiți la un film de Michael Bay gen „Transformers” uneori, nu la aventurile căpitanului Kirk prin spațiul cosmic. Alteori, dai peste un sentimentalism ieftin, la care și până Fuego ar ridica o sprânceană. Umorul, măcar, nu este atât de forțat pe cât mă așteptam, dar asta mai mult pentru că Simon Pegg (inginerul Scotty) și
