Stimată doamnă Ana Blandina, anul acesta se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului de la Sighet, un proiect unic în Europa, pentru a cărui realizare dumneavoastră şi domnul Romulus Rusan purtaţi întregul merit. Cu ce sentimente priviţi înapoi? Cu alte cuvinte: cât a fost golgotă şi cât înălţare la cer?

Trebuie să vă mărturisesc că acest semn de întrebare aproape patetic a fost viu în noi în fiecare din zilele acestor decenii şi continuă să fie dureros şi acum, chiar dacă nu se referă doar la raportul dintre împlinire şi efort, ci la dreptul şi păcatul de a îndrăzni să ne schimbăm destinul.În orice caz răspunsul este profund dramatic mai ales pentru că întrebarea dvs. se adresează unor scriitori. Căci nu piedicile care ni s-au pus şi greutăţile pe care le-am întâmpinat şi pe care a trebuit să le înfrângem aproape prin absurd au fost cel mai greu de suportat, ci faptul că eram conştienţi că timpul pe care îl dăruim acestor eforturi şi lupte se scade din timpul nostru de scris, până la a-l înghiţi în întregime. Dumnezeu ne făcuse să scriem, şi oricât de importante şi de necesare erau lucrurile pe care le făceam în locul scrisului, acestea puteau fi făcute şi de alţii – cu condiţia să fie dispuşi să-şi dăruiască timpul şi viaţa acestui scop – în timp ce cărţile noastre nu puteau fi scrise decât de noi. Ceea ce făceam era, în mod evident, o deturnare de destin şi implicit un păcat. Faptul că de 20 de ani nu visăm decât să ne întoarcem cu totul la masa de scris şi să nu fim nimic altceva decât autorii proprilor noastre cărţi, şi totuşi, fără să ne oblige cineva, nu ne permitem să o facem, este adevărata golgotă – ca să vă preiau metafora – pe care o ascunde, în ceea ce ne priveşte succesul proiectului Sighet. Vorbesc mereu la plural pentru că trăim amândoi – Romulus Rusan şi cu mine – aceeaşi dramă, chiar dacă de intensităţi diferite. În timp ce e