Cîteva întrebări incomode la un triumf incontestabil
Contemplînd victoria Stelei în campionat, nu pot să nu observ că ea se înscrie lîngă a altor mari echipe din Europa - ca Ajax, ca United, ca Bayern, ca Şahtior - care joacă în ultimele etape avînd deja titlul matematic în buzunar. Le place multora, le displace altora, e o performanţă pe care ar fi de prost gust s-o bagatelizăm; apare imediat obiecţia că - spre diferenţă de suratele ei - Steaua a învins într-un campionat slab, fără să aibă de înfruntat un adversar serios; la fel de prompt trebuie spus că nu Steaua e vinovată de această situaţie.
Nu văd culpa Stelei atunci cînd, de pildă, campioana anului trecut îşi poate permite să-i vîndă pe Sougou şi Bastos după un 1-0 pe Old Trafford. Există multă “oftică” - fenomen mondial - în tot ce-i rivalitate sportivă, dar ea nu trebuie să ne îmbolnăvească de-a binelea; nu pot uita că, după 1-0 cu Chelsea, în tur, un fanatic antistelist mi-a scris că ce mare performanţă e să baţi un zero barat ca Chelsea?… Nu m-am întins la vorbă cu el, mă abţin de-o viaţă să discut cu apucaţii care, fireşte, se găsesc şi între microbiştii Stelei. Este, de altfel, ideea de bază pe care o susţin aici, de cînd Steaua s-a instalat autoritară în fruntea clasamentului şi a făcut acele meciuri cu adevărat de nivel european, cu Ajax şi Chelsea: singurul adversar al Stelei este, deocamdată, ea însăşi, cu tot ce înseamnă o echipă de la şefii ei pînă la cel mai fraged suporter. Nu cu invidioşii, nu cu contestatarii va fi marele ei meci de fiecare zi. Acesta ar fi, la urma urmei, un moft inerent vieţii de campion, un moft pe care-l poţi exagera pînă la a-i da dimensiunea unui conflict scandalos.
Ei şi ce dacă eşti invidiat…? Nu. Totul este cum suportă succesul cei care au succes. Rămîn ei cu capul pe umeri? Se bucură cu bun gust şi bun-simţ? (O, la, la, ce întrebări!) Încep să se a
