Nu-i greu de înţeles de ce se perpetuează minciuna prin omisiune a istoriografiei comuniste. Tripla aniversare de ieri e un bun prilej să împarţi sarmale, o activitate infinit mai uşoară decât cea a informării corecte a opiniei publice. Dar, vă întreb, evident retoric, cine are nevoie de o opinie publică cu ochii deschişi?

E foarte adevărat că celebrele cuvinte ale lui Kogălniceanu au rost rostite la 9 mai (stil vechi). În aceeaşi zi cele două camere au votat, în unanimitate în Senat şi cu două abţineri în Camera Deputaţilor, ”independenţa absolută a României”. Apoi, brusc, amnezie în istoriografie, timp de decenii. În realitate, la 10 mai guvernul, membrii corpurilor legiuitoare, mitropolitul Moldovei, preşedintele Curţii de Casaţie, preşedintele Curţii de Conturi, reprezentanţii altor autorităţi şi delegaţii ale locuitorilor din Argeş şi Buzău au mers la Palat, felicitându-l pe Carol pentru a 11-a aniversare a urcării sale pe tron şi aclamându-l în noua calitate de suveran independent. Domnitorul a proclamat solemn independenţa. Au avut loc manifestaţii în numeroase judeţe, iar 10 mai a fost de atunci o sărbătoare cu dublă semnificaţie, devenind Ziua Naţională până în 1947.

Acestea sunt faptele, care nu lasă loc de interpretări. Obţinerea independenţei este indisolubil legată de personalitatea lui Carol, pe care nu ezit să-l consider principalul artizan al României moderne. ”Zece generali ruşi pot fi numiţi în subordinea mea, dar niciun general rus nu-i poate comanda domnitorului Carol”, a replicat el la solicitarea ”aliaţilor” ca micuţa armată română să fie subordonată unui corp de armată rus. Reformele sale în domeniul militar au dus la naşterea unei armate care a luptat cu mult curaj, obţinerea independenţei fiind consfiinţită prin multă jertfă.

Fără a nega rolul conjucturii internaţionale şi al cancelarului Bismarck în obţinerea independenţei,