Dacă ar fi să ne întrebăm banal care este situaţia literaturii române de astăzi, eu aş spune, fără înconjur şi fără plăcere, că literatura nu stă pe roze. În opinia mea, neajunsurile principale nu ţin de calitatea în sine a literaturii care se scrie la noi (aceasta mi se pare remarcabilă), ci de felul în care este ea receptată.

Literatura la noi, astăzi, se află sub semnul diferenţelor, al poziţionărilor divergente, al rupturii chiar. Să încerc să explicitez şi să aduc exemple.

Înainte de orice, avem o ruptură, să-i spunem, istorică, între faptul de a scrie şi epoca în care trăim. Tradiţional, profesia de scriitor şi-a atins prestigiul maxim într-o perioadă astăzi apusă; e o profesie care presupune un ritm de viaţă tihnit cu mult timp la dispoziţie, e o profesie care presupune cuvântul scris, tipărit şi suportul de hârtie, pe când astăzi tendinţa este alta: informaţia are suport electronic, imaginea şi nu cuvântul domină scena, în centrul atenţiei se găsesc televiziunea, internetul, laptopul, tableta, ci nu cartea. Iar în domeniul acesta al tehnologiilor vizualului, al stocării şi transmiterii instantanee a informaţiilor la distanţe uriaşe, lucrurile se schimbă într-un ritm atât de rapid, încât nu ştim ce ne va aduce viitorul, ne putem aştepta la surprize oricât de mari şi, oricum, nu se anunţă vremuri bune pentru produsele pe hârtie, fie ele cărţi, ziare sau reviste. Această deplasare a vectorilor de putere din domeniul informaţiei, evident, împinge literatura într-o anume marginalitate pe care nu avem cum să n-o înţelegem, chiar dacă nu ne convine.

Este, apoi, o ruptură între modelul public de succes promovat de societate şi modelul uman pe care-l presupune frecventarea literaturii şi, mai larg, a artei. Consumatorul de literatură performantă trebuie să aibă un nivel cultural ridicat, trebuie să fie obişnuit cu efortul intelectual, pe câ