Suntem un popor stricat. Cu codul genetic defect, cu sângele tulbure și creierul întors pe dos. După secole turcești, grecești sau austro-ungare, am avut parte de câteva decenii de împărăție a absurdului, deghizat în “egalitate pentru toți”, dar mai ales pentru așa-zisul om de rând. Egalitate, fraternitate, frate, soro, proletari fericiți mărșăluind cu cizme rusești pe sub geamurile tăcute ale românilor eliberați de averi și de neamuri periculoase, cu origini nesănătoase.

Evident, în această împărăție regele nu-și mai avea locul. După căderea acesteia însă, în ’89, am văzut cu toții că tânărul îmbătrânit în exil nu prea avea unde să revină. Regele Mihai, decretat persona non-grata de proaspetele autoritățile democrate cu rădăcini sănătoase în aparatul “roșu”. Persona non-grata, așteptată de milioane de oameni care simțeau o vină grea, îmbătrânită și ea, ca regele, dar acasă, zi de zi. Iar ceea ce ne-a transmis omul acesta venerabil, de la tribuna Parlamentului, ne-a arătat că politicienii care l-au ținut atâția ani departe de România aveau de ce să se teamă.

Întrebarea însă rămâne: are nevoie România de rege? Salvează monarhia România? În sentimentul generalizat de scârbire față de politrucii care nu se satură să se reinventeze, mulți ar spune că o monarhie constituțională ne-ar pune pe linia de plutire. Sau măcar ne-ar reda demnitatea. Însă dacă poporul ar fi sincer cu el însuși și s-ar privi adânc în conștiință, ar vedea acolo adevărul gol-goluț: România nu mai este țară de rege.

Înrăită, prostită, cu sensibilitatea unui elefant într-un magazin de porțelanuri, România are cu siguranță guvernarea pe care o merită. Într-o simbioză perfectă, omul de rând și cel pe care-l trimite să-l reprezinte s-au format reciproc, sunt uniți prin lipsa reciprocă de încredere și prin dezamăgirea intrinsecă, iar această înțelegere pare a fi mai puternică decât sper