Am fost şi rămân pentru restabilirea drepturilor încălcate de regimul comunist. În speţă cel la proprietate. Dar la noi, ca-n atâtea alte cazuri, se abuzează şi de acest principiu. (Topîrceanu spunea într-o parodie că fiicele Evei din vremea lui „din merele oprite vor face marmeladă”.)
Nu e un secret pentru nimeni că există o mafie imobiliară, care pune ochii pe anumite clădiri, dacă se poate de patrimoniu, sau, în orice caz, cât mai luxoase şi destul de vechi, după care recrutează vreun „moştenitor”, căruia i se confecţionează actele respective (apreciaţi dvs. dacă sunt autentice sau nu, că instanţele româneşti, prea adesea, nu se ostenesc să o facă), iar aceştia semnează o înţelegere, cedându-le mare parte din „drepturi” în cazul în care afacerea reuşeşte. Sigur că, fiind vorba de clădiri cu o mare valoare de piaţă, rămâne pentru toată lumea destul, şi pentru „moştenitori”, şi pentru mafioţi, dar şi, fireşte, cum altfel?, pentru judecătorii care decid asupra „dreptului de moştenire” al ipochimenului sau... ipochimenei în cestie. Aşa s-a putut ajunge ca o clădire reprezentativă de pe actuala stradă Nicolae Iorga să fie acordată în instanţă unei persoane care se prezenta cu un act din iunie 1940, unde scria negru pe alb că imobilul se află pe strada... Nicolae Iorga. Or, pentru cine ştie puţină (nu vă speriaţi, nu multă) istorie, marele savant a fost ucis de legionari în noiembrie 1940, iar în România acelor ani nu se prea dădeau numele unor oameni în viaţă nici străzilor, nici altor locuri publice care trebuiau să poarte un nume (sic!). E drept, strada se numea pe atunci Mussolini, care mai era încă în viaţă, dar şefii de state aliate au fost totdeauna ca morţi pentru noi, deci puteau da numele străzilor sau parcurilor sau mai ştiu eu la ce. Vezi cazul lui Stalin, cu „parcul de cultură şi odihnă” care-i purta numele când încă nu binevoise să moară. În z
