Bilanţul Realului pe 2013 e mai subţire decât cel de anul trecut. De campionat nu s-a mai lipit, dar poate compensa prin Cupa Regelui, dacă va fi de acord Falcao. În Liga Campionilor a ieşit tot în semifinale, cu o oarecare doză de ghinion, dar pe care aş fi tentat să-l pun pe seama lui Mourinho. Aproape sigur, acesta va pleca şi n-o va face aşa cum şi-ar fi dorit. La preşedinte nu merge ca la presă, cu bileţele pe care să-ţi treci trofeele. Un titlu sau o cupă la timona Realului nu înseamnă totuşi mare lucru la scara istoriei de club, marea provocare era Liga Campionilor. Nici la Inter, dacă lua doar Lo Scudetto nu era mare scofală. Acolo a reuşit într-adevăr ceva fabulos fiindcă nu deschisese decât un singur front, care-l alimenta dintotdeauna, acela cu ziariştii. În schimb, fotbaliştii ar fi făcut orice pentru el, Eto’o nu şi-ar fi imaginat vreodată că o să fie mijlocaş dreapta, dar Mou îl convinse să are banda ca un junior. Aici, la Madrid, nu a reuşit să înhame jucătorii la căruţa lui, astfel că s-a trezit contestat şi de suporteri, ceea ce înseamnă mai mereu un capăt de drum. Cam aşa se interpretează expresia aia cu “acolo unde mă simt iubit”. Ceea ce m-a frapat a fost inflexibilitatea sa în faţa unor jucători care nu i-au mâncat din palmă, mergând până la autosabotaj. De exemplu, Higuain nu-i poate lua niciodată faţa lui Benzema în meciurile importante. Francezul a intrat din postura de rezervă cu Borussia şi a rezolvat meciul cu un gol şi o pasă de gol. E greu să nu ne gândim la “ce-ar fi fost dacă”. Mourinho nu s-a putut stăpâni de a-i adresa lui Pepe o răutate, sugerând că declaraţia acestuia de susţinere a lui Casillas îşi are originea în faptul că Pepe şi-a pierdut locul de titular în favoarea lui Varane. Nu atât trecerea lui Casillas pe bancă a deranjat, atâta vreme cât Diego Lopez chiar şi-a făcut treaba, cât lipsa de eleganţă cu care Mourin