Cea mai importantă sărbătoare a creştinităţii este evocată, urmărind consemnările evangheliştilor, dar şi obiceiuri din diverse ţări, de conf. dr. Vitalie Teodoru.

Denumirea de Paşte provine de la cuvântul grecesc pascha şi de la cel aramaic Pescah (Paştele evreiesc, care comemorează ieşirea poporului lui Moise, acum 3.500 de ani, din robia egipteană). Creştinii însă sărbătoresc învierea lui Iisus. În limba engleză Paştele se numeşteEaster şi derivă de la zeiţa primăverii Eostre a vechilor anglo-saxoni, care celebrau în urmă cu milenii renaşterea naturii în fiecare an. Misionarii creştini care au venit în contact cu triburile din nordul Europei în primele secole ale erei noastre au răspândit mesajul religios treptat, permiţând populaţiilor de atunci să-şi celebreze în continuare sărbătorile, transformate, unele, în timp, în cele creştine, mai ales când ele au coincis ca perioadă. De fapt, este eronată ideea de a confunda pe „păgâni“ cu „necredincioşi“, deoarece „păgânii“ erau în realitate credincioşi practicanţi în credinţa lor până să fie convertiţi la creştinism. În felul acesta se explică existenţa până astăzi a unor tradiţii moştenite de-a lungul vremurilor. Iepuraşul pascal îşi are originea în Festivalul Eostrei, zeiţa divinizată de insularii menţionaţi sub forma simbolului ei pământesc – iepurele. Dar şi alte culturi, îndeosebi asiatice, consideră iepurele ca mesager sacru. Şi la celţi iepurele reprezintă un nou început al vieţii odată cu venirea primăverii. Mayaşii atribuiau iepurelui inventarea scrisului. „Regula Paştelui“ a fost adoptată în anul 325 d. Hr., la Conciliul de la Nicaea, convocat de împăratul Constantin. Reprezentanţii la conciliu au stabilit ca Paştele să fie sărbătorit în prima duminică după prima Lună plină de după echinocţiul de pri­mă­vară. Trebuie precizat că este vorba de Luna plină în sens ecleziastic, defi­nită ca a 14