Naraţiunea de a fi,

Robert Şerban în dialog cu Şerban Foarţă,

Bucureşti, Humanitas, 2013, 152 pag.

Iniţial, această carte fusese gândită diferit. Ca un mare interviu, inteligent şi doar pe jumătate omagial, al cărui protagonist să fie Şerban Foarţă. S-ar fi încadrat astfel excelent în colecţia iniţiată de Humanitas (în care au mai apărut dialoguri cu Antoaneta Ralian, Mircea Ivănescu şi alţii).

Numai că, citim în cuvântul-înainte al cărţii, după un prim răspuns favorabil, poetul s-a răzgândit: „dragul meu, am tot dat interviuri, am povestit tot, o iau de la capăt?”, i-ar fi replicat el lui Robert Şerban. Nu e o simplă cochetărie de autor. Logica acestui refuz e una foarte clară. Pe de-o parte, motivaţia lui e riguros exactă, căci, într-adevăr, vine probabil un moment începând cu care, sincer vorbind, nu mai ai ce transmite public despre tine (micile picanterii biografice fiind deja epuizate în precedentele ieşiri la rampă). Pe de altă parte, cred eu, şi admit că mă pot înşela, Foarţă nu se simte prea confortabil în asemenea scenarii. Rolul de respondent nu-l încântă. Fiindcă îi limitează posibilităţile. Îl obligă să fie referenţial. Să spună negru pe alb, fără arabescuri şi fără caligrafie. Nici unui manierist, situaţia nu i-ar conveni prea tare. De altfel, un alt argument în susţinerea mea decurge din caracterul oral, deci flou, al interviului. Verba volant. Or, Foarţă e un om al scrisului, un fanatic al dexterităţilor. Când nu lucrează la o carte, e sigur că pictează sau cântă la pian. Mâinile, oricum, nu-i stau locului în tot acest timp.

Pe scurt, ultimul răspuns a fost nu, aşa încât Naraţiunea de a fi a apărut printr-un subterfugiu imaginat de Robert Şerban şi îngăduit de Şerban Foarţă: din cele opt dialoguri care o alcătuiesc, cinci au fost transcrise după înregistrări video (este, desigur, vorba despre talk-show-