În urmă cu trei săptămîni, am învăţat de la fiul meu de opt ani, la poalele unui munte, o lecție pe care nu o știam. Am fost împreună în locuri în care am văzut şi am trecut prin mici întîmplări arătate și trăite alături de el, al căror rost îl înțeleg acum, mai tîrziu. Le găsesc în mine întregi abia astăzi, privind la tot ceea ce s-a întîmplat printr-un fel de ochean de plastic, un caleidoscop cu pietricele colorate. Al celor zece ore, poate cele mai frumoase ale vieții mele.
S-a întîmplat în zilele acelea în care am fost alături de fiul meu, pe care nu îl mai văzusem de ceva vreme astfel: crescut, mare, blond. Tăcut. El trăieşte în Germania de la vîrsta de patru ani, departe de mine, și ne vedem rar. Așa a fost să fie. Timid, nu s-a lăsat sărutat nici de bunici; iar mie mi-a permis să îl sărut doar pe obraz, la o oarecare depărtare de oraş, pe un drum de munte. Acolo, el a descoperit un muşuroi de furnici, pe malul unui pîrîu cu mici cascade, despre care, după ce au fost privite îndelung de amîndoi, culcați pe burtă, am putut conveni că seamănă cu rîurile în care urșii din Alaska prind somoni. Am cercetat tot împreună acel mușuroi pentru prima dată cam vreo trei-patru ore.
A doua zi am făcut acelaşi drum spre acelaşi muşuroi, la dorinţa lui. Apoi am mai apucat să jucăm fotbal, cu o minge cam dezumflată. Descoperind libertatea naturii şi puterea ei curată, într-un aer respirat pînă în adîncul sufletului, sub brazi cu mult mai înalţi decît casa ori blocul în care am locuit, atît el cît şi eu, o bună bucată de vreme. Patru ani. Am fost tot împreună şi un pic mai departe, privind de sus o parte a acestei păduri minunate din masivul Piatra Mare; nu de la foarte mare înălţime, pentru că tocmai plouase noaptea, iar spre amiază s-a pornit lapoviţă. Cînd ne-am întors, a doua zi, după cercetarea unor scorburi, furnicile dispăruseră în marea lo
