E cunoscut – tot mai cunoscut, în epoca discursurilor alternative şi a căutării perspectivelor piezişe, romanul lui Maitreyi Devi, Dragostea nu moare.
Mult mai devreme, însă, în 1887, apare, la Ig. Haimann, în Bucureşti, cartea de poezii a Veronicăi Micle. Nu e, de bună seamă, un discurs care să răscumpere ceva, să facă dreptate sau lumină, cum e cazul cu Dragostea nu moare, dar tentaţia de a-l pune în oglindă cu ediţia Maiorescu nu e lesne de ocolit.
O despărţire duioasă, de felul mai nu vrea, mai se lasă, fără forţa marilor rupturi, e Şi dacă-un dor: „Şi dacă-un dor mai simt în piept/ Când se iveşte luna,/ E ca să nu te mai aştept/ Şi azi ca întotdeauna.// Şi mângâieri de mai pot fi/ Unei vieţi de jale,/ Ar fi de-a nu te întâlni/ Nicicând în a mea cale.// Iar fericită de eram/ Să fiu în astă lume,/ Pe tine nu te cunoşteam/ Nici îţi ştiam de nume.” Cadenţa e cunoscută, ceea ce dispare e simetria stărilor sufleteşti cu mişcările naturii. Bună purtătoare de sentimente, în închipuirea romantică, natura devine de prisos când trebuie să se pună punct unui dor pe care, altminteri, ea îl păstrează difuz. Probabil de asta, şi nu ca să evite o prea mare asemănare cu mult mai echivocul Şi dacă..., renunţă Veronica Micle la întrepătrunderea de planuri. Punând alături această scurtă epistolă de despărţire, care se vrea tăioasă, dar stilistica n-o ajută de, să zic aşa, original, singurul comentariu e al lui Mallarmé: le sugerer, voila le rêve.
Sugestia, misterul nu sunt, de altfel, punctul forte al versurilor Veronicăi Micle. Biograficul, pe care o lungă tradiţie interpretativă l-a marginalizat, în comentarea poeziilor lui Eminescu (şi pe bună dreptate), revine aici în galop. „Nu plânge că te dau uitării,/ Şi nici nu plânge că te las.../ Sosit-a ceasunstrăinării/ Şi ceasul bunului rămas./ Se rupe-un lanţ plin de tărie/ Ca firul cel mai subţirel;/ Când
