Felul în care Augustin Buzura se raportează, în publicistica sa, la ce se întâmplă în societate poate fi asemănat cu felul în care au făcut-o, în vremea lor, un Liviu Rebreanu sau un Marin Preda. Aflăm la Buzura, ca şi la marii scriitori precursori, o examinare lucidă a lumii din jur, judecăţi tăioase susţinute de impulsiuni etice.

Şi-au scris romanele, dar au practicat şi jurnalismul, strângându-şi apoi foiletoanele în cărţi care îi exprimă, omeneşte şi literar, nu mai puţin decât scrierile lor epice. Amalgam a lui Liviu Rebreanu, Imposibila întoarcerea lui Marin Preda sunt cărţi care nu pot fi ignorate dacă e să-i definim în toate pe cei care le-au scris. Formează cu romanele un corp, un ansamblu armonizat. La fel şi în ce-l priveşte pe Buzura. Nu-l putem înţelege în totul pe prozator luându-i numai romanele în discuţie, neatenţi la cărţi precum Bloc notes-ul din 1981, dincolo de titlul modest, sau Tentaţia risipirii(2003), sau A trăi şi a scrie (2009), sau, în fine, Nici vii, nici morţi, cartea cea mai recent apărută (Editura RAO, 2012). Dar la ea mă voi referi mai în amănunte în cele ce urmează.

Este vorba, ne spune Angela Martin în nota asupra ediţiei, de un volum care cuprinde editorialele publicate de Augustin Buzura în revista „Cultura” între 2009 şi 2012. Texte scrise săptămânal şi care ne proiectează într-o actualitate încă fierbinte, spre a vorbi astfel. Texte care reîntregesc ceea ce Angela Martin numeşte „jurnalul politic şi cetăţenesc al scriitorului”, deloc fără legătură, adăugăm, cu spiritul în care el a mizat totdeauna pe spunerea integrală a adevărului despre lumea în care trăieşte. În toate textele urmăreşte neconcesiv viaţa politică, publică, acţiunea partidelor, cu un sentiment amar care basculează între dezolare şi indignare. Este cutremurat, dezgustat de ceea ce vede însă nu se poate opri să privească. Nu întoarce ochii. Dac