Un mare poet scria cândva: „Eu curg întreg în acest cântec sfânt/Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt“. Parcurgând Mediatrix, recentul volum al lui Dan Bodea, mi-a revenit în memorie versul, într-o formă uşor schimbată: „Eu nu mai sunt, e-o rugă tot ce sunt“. Dacă Jonathan Heidt are dreptate, comportamentul fiecăruia dintre noi depinde de ceea ce autorul bestsellerului „The Hapiness Hypothesis“ descrie, folosind o metaforă, ca fiind unitatea dintre un om şi un elefant. Elefantul, puternic, blajin şi nu prea, chiar dacă e dresat, întruchipează afectivitatea, pornirile ancestrale, actele automate, procesele inconştiente. Pe spinarea lui, omul, dresorul, e conştiinţa, morala, spiritualitatea. E mult mai mic, dar are frâiele; se va feri însă să controleze absolut tot (se citează cazul unui violonist talentat, care vrând să-şi ţină în planul conştient fiecare mişcare, a repurtat în concert un mare eşec). De un real pericol pentru dragul nostru elefant sunt, printre altele, ataşamentele, un fel de înclinaţii exagerate spre bunuri şi avantaje lumeşti: ataşamentul de bani, de putere. O bună prevenţie în cazul ataşamentelor ar fi repre­zentată de meditaţie, de rugăciune, de cuvântul vindecător. Revenind la elegantul şi prietenosul volum de versuri al lui Dan Bodea, vom constata că ne aflăm în faţa unei creaţii de rangul trei. (Primul rang ar fi cel al cuvântului spus doar pentru sine, al doilea ar fi al cuvântului împărtăşit prin viu grai. Când cuvântul e carte, grija pentru semeni şi încrederea în ei îşi fac intrarea, multiplicat, în lume.) Un elogiu adus cuvântului îmbracă toate paginile: „Cuvânt Publicitate ul are odăi nesfârşite unde totul este frumos şi adevărat“ (De passione Domini). De laudă este însă cuvântul care înseamnă „Credinţă neatinsă de înserare“. Îndemnul poetului nu întârzie să apară: „Să intrăm în miezul cuvântului/Şi să ne hrănim cu cer“. Dorinţa