Thomas Mann, Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner,

trad. din germană de Alexandru David,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2013, 90pag.

Scris sub coerciţia unei comemorări – împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Wagner – textul lui Thomas Mann nu iese din tiparul unei ceremonii elogioase: începutul izbeşte prin tonul ditirambic, cu epitete ce azi sună strident, chiar dacă în epocă emfaza expresiilor ţinea de uzanţa subînţeleasă a solemnităţilor publice.

Însuşi detaliul că Mann şi-a scris textul pentru a-l citi pe 10 februarie 1933, în Auditorium Maximum de la Universitatea din München, dă un indiciu asupra încărcăturii clipei, scriitorul respectînd un protocol academic: evocarea unui artist cu acele mijloace retorice pe care le cere un panegiric cult, de aici diapazonul reglat la înălţime patetică, care vibrează impropriu în gura romancierului, exces pe care şi-l va netezi pe parcurs, pe măsură ce va intra în miezul unor consideraţii seci, de strictă aplicaţie la tema propriu-zisă.

Dar chiar şi acolo unde accentele discursului capătă asprime critică, tonul e de evocare caldă, de unde şi impresia de reverenţă în faţa unui monstru cultural pe care posteritatea nu-l poate aşeza în categorii consacrate. De altminteri în asta stă şi valoarea prelegerii de faţă, în surprinderea unor paradoxuri din care fiinţa lui Wagner s-a hrănit mereu, paradoxuri care pot cel mult să sugereze natura idiopatică a compozitorului, fără să pretindă însă a o explica. În lipsa enumerării acestor contradicţii, Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagnerar fi o prelegere modestă a cărei singură trăsătură distinctă e că a fost scrisă de Thomas Mann, deşi, după finalul modest şi după orizontul previzibil al observaţiilor, cuvîntarea ar fi putut fi rostită de oricine.

Sunt patru contraste din a căror îmbinare Thomas Mann îi face portretul lui Wagner