Ziua de 10 Mai ar putea fi un bun moment de reflecţie pentru cei ce, asemeni mie, susţin trecerea la monarhia constituţională. Nu s-a admis o deliberare cu final deschis asupra formei de guvernământ, în care vocea majorităţii să se audă la final, nu la început. Însă, dacă o asemenea dezbatere ar fi iniţiată, ce ar putea conţine argumentul pro-monarhist?

Povara apasă întotdeauna pe umerii celor ce doresc schimbarea. Încerc, în acest text, să parcurg un traseu ordonat de propriile convingeri, intuiţii şi speranţe. Nu sunt interesat, aici, să apăr alte discursuri favorabile trecerii la monarhie.

E nevoie, cred, să ne raportăm la câteva întrebări dificile pentru susţinătorul schimbării formei de guvernământ. Spre exemplu: cum poate fi conciliată opţiunea în favoarea monarhiei, care se întemeiază în mare măsură pe argumente conservatoare, cu amplul program de inginerie politică pe care l-ar presupune o astfel de remodelare constituţională? Nu am un răspuns satisfăcător. Pot observa doar că un bun conservator ar avea destule motive să fie sceptic faţă de o asemenea reformă.

Apoi, în ce măsură ar trebui să conteze faptul că nu avem repere la care să ne raportăm? În Europa şi, în general, în lumea occidentală nu există cazuri de instaurare sau restaurare a monarhiei, prin votul democratic al cetăţenilor. Monarhiile constituţionale postbelice au coabitat bine cu democraţia şi au contribuit la adâncirea ei, dar nicăieri politica democratică nu a generat revenirea la monarhie. Am fi prima ţară ce ar parcurge un astfel de drum. Ce ne aşteaptă?

Dacă regele domneşte, dar nu guvernează, putem conta cu adevărat pe influenţa sa pozitivă asupra procesului politic şi guvernamental de zi cu zi? S-a dovedit că, în situaţii de criză majoră, acţiunea monarhului poate fi benefică. Dar, pentru mulţi români, prioritatea este tocmai politica democratică „normală”, pe ca