Într-o scrisoare din 28 iulie 1934, dată la care abia isprăvise Mite, primul roman din ciclul eminescian, Lovinescu mărturisea: „Pornit la 9 iulie, romanul meu şi-a isprăvit traiectoria azi 28 [...]. E un record. [...] Are un început viu, de-a dreptul din miezul lucrurilor, şi un sfîrşit pregnant, adevărat sfîrşit, nu aşa cum plănuisem, cu scene de natură biografică. E povestea unui sentiment luat din origine şi dus pînă la sfîrşitul lui natural [...]. Eminescu e redat în toată psihologia lui patetică, în infantilismul lui sublim – pe o urzeală (pentru cine ştie cîtă) de sugestii freudiene; nemţoicuţa e sinceră, entuziastă, amorezată din intoxicaţie literară şi cu destule tentacule cabotine, dar, în fond, suflet bun, matern, desperată că nu-l poate schimba, de o virtute casnică mereu proclamată, dar care, în realitate, n-ar cere decît să sucombe: aici stă interesul principal al cărţii, în înşelarea de sine a ambilor eroi (dealtminteri, ca şi în Firu-n patru); fiecare îşi închipuie că are o atitudine voită, nobilă, ca pentru istorie. Cred să fi izbutit acest joc subtil de aparenţe şi nevoie de salt din prestigiu în ochii proprii“ (1.)
Iată un rezumat succint, care atrage atenţia asupra caracterului static al acestui roman „de atmosferă“ („povestea unui sentiment luat din origine şi dus pînă la sfîrşitul lui natural“), compus după modelul naraţiunii episodice, prin procedeul teatral-melodramatic al adiţiunii de scene şi tablouri aproape autonome. Lovinescu subliniază, de asemeni, continuitatea de stil şi de viziune cu romanele anterioare, vădită şi în natura secvenţial-dialogală a discursului romanesc şi avînd la bază conflictul etern dintre „realitate“ şi „iluzie“ (împrumutat din teatru). Într-adevăr, povestea de dragoste se derulează lent, ca în orice „romanţ“, în manieră pur lovinesciană, pentru ca de la capitolul al XV-lea încolo, idila dintre Em
