Mi s-a părut adeseori un lux discutabil și o extravaganță demnă de alerte corecții faptul că în rîndul publicului românesc amator de istorie interesul se îndreaptă mai mereu către trecutul Occidentului, al celor mai exotice țări, dar aproape niciodată în mod serios către vecinii direcți ai României. Explicațiile pot fi mai multe: convingerea că marile puteri fac cu adevărat istoria; antipatia resimțită față de cei cu care am avut sau, cine știe, poate am mai putea avea litigii de tot felul; gustul orizonturilor îndepărtate, identificate cu aventura; cîte și mai cîte… Chiar dacă asemenea motive pot fi cele reale, nici unul nu justifică ignorarea proximității. În materie de cunoaștere și de autosituare geopolitică, un astfel de reflex rimează mai mult cu etern reluata teză a „retragerii din istorie“. Politica struțului în materie de vecinătăți, sprijinită pe antipatie sau pe curiozitatea de almanah, promițătoare de mai mari satisfacții prin frecventarea altor arealuri, nu justifică atitudinea respectivă în nici un fel. Litigii trecute, antipatii, revanșe – nici una dintre mizele și motivațiile amintite nu se poate dispensa de o cît mai bună cunoaștere a zonei.

Cel puțin de la intrarea României în Uniunea Europeană, în ochii Occidentului facem pereche cu Bulgaria, vecinul nostru de la sudul Dunării, într-un mod care, pînă acum, trebuia să dea de gîndit mai mult decît a făcut-o și, în orice caz, mai puțin ocazional. Pentru că una este trecutul nostru comun (Țaratul Vlah și Bulgar, de pildă, de la sfîrșitul secolului al XII-lea și din prima parte a secolului al XIII-lea, ajutorarea refugiaților bulgari în Principatele Unite în lupta lor pentru independență, apoi războiul din 1877, care ne-a adus independența, dar care a marcat și pentru bulgari o diminuare a opresiunii otomane, cele două războaie balcanice finalizate prin pacea bucureșteană a lui Titu Mai