E duminică dimineaţa, prea cald, e adevărat, ca să mă duc până în parcul Ioanid, ascult concertul numărul trei, citesc una, alta, cobor să stau de vorbă cu T, nu mă gândesc la politică, prea ne-a intoxicat, şi-mi spun: e bine, e bine de trăit!
Îi scriului A.M. că cine nu e în stare să dea la iveală decât răul propriu, nu răul unanim, se apucă de jurnal.
Citesc un interviu cu Philippe Lejeune, cel cu Le pacte autobiographique, şi aflu că „nimeni nu poate să prezinte despre sine o imagine cu adevărat negativă”. Nici nu-mi propun.
Dar nu ştiu cât de creditabil e Philippe Lejeune… După el, jurnalul este specia în care autor, narator şi personaj sunt identici. Aşa o fi, dacă vrei să-l deosebeşti de roman. Altfel, cum o să fie identici creator şi creatură ? Ca şi cum ar fi identici Dumnezeu şi om. O parte din atractivitatea literaturii lui Borges vine din felul livresc în care a tratat un material dur. Oricum, supraîncărcatul Evaristo Carriego, volum de începător care vrea să spună totul, e în bună parte ratat.
Sinistrele clădiri art nouveau scrie Borges. Aşa s-a gândit pretutindeni până când, brusc, în 1980, după expoziţia de la Beaubourg, Viena a izbucnit, cu tot cu Jugendstil. S-a răsfrânt şi asupra lui Gaudi, a lui Hundertwasser. Ce va fi de aici înainte, cum va fi privit în continuare? Mi-ar plăcea să zic că vom trăi şi vom vedea.
Borges este, de fapt, un alexandrin, de unde şi farmecul erudiţiei lui fără rost, din care scoate mari efecte, ca şi din speculaţiile fără obiect. A beneficiat şi el, ca Nabokov mai târziu, de recunoştinţa cititorilor – excedaţi de modernism – că se putea citi. A-l prefera lui Joyce, să zicem, ar fi ca şi cum i-ai prefera lui Pierrot lunaire sau Nopţii transfigurate, de Schönberg, Boleroullui Ravel.
Totuşi, e remarcabil că epoca modernă a creat un public atât de evoluat încât să
