Anorexia face parte din subnutriţia cronică datorată cauzelor medicale. Diminuarea sau, mai rar, lipsa totală a poftei de mâncare constituie un semn clinic de boală pe cât de frecvent, pe atât de nespecific, anorexia apărând ca numitor comun în foarte multe boli şi suferinţe ale unor aparate şi organe. Omul poate fi subnutrit şi atunci când nu are de mâncare, şi atunci când are, dar nu se poate bucura de ea.
Circumstanţele în care au loc diminuarea(inapetenţa) şi chiar dispariţia(anorexia) poftei de mâncare sunt numeroase. Atât inapetenţa, cât şi anorexia pot apărea deseori înainte şi/sau în timpul unei îmbolnăviri sau în perioada de convalescenţă după unele boli, aşa cum sunt bronchopneumonia, enterocolita, verminozele intestinale şi aproape toate bolile infectocontagioase(rujeola, rubeola, gripa, oreionul, scarlatina, dizenteria, hepatita epidemică). De altfel, fiecare dintre noi ştie din propria experienţă de viaţă că toate suferinţele digestive sau hepatice şi banalele răceli se însoţesc de diminuarea poftei de mâncare.
Trebuie înţeles de la început că reducerea apetitului în cazul bolilor amintite constituie o măsură de apărare a organismului, deoarece un aport alimentar normal în aceste condiţii ar putea suprasolicita organele care asigură asimilarea şi metabolismul alimentelor. În astfel de cazuri, este vorba de anorexia trecătoare, care dispare odată cu boala care a declanşat-o. Există însă şi unele forme de anorexie cronică, cu durată prelungită sau chiar definitivă, pe tot timpul vieţii bolnavului.
Un control sever asupra dezvoltării ponderale(greutatea) şi mai puţin asupra celei staturale(talia) îl exercită glanda tiroidă prin hormonii săi, care la rândul ei, se află sub controlul glandei hipofize, prin hormonul denumit tireostimulină(TSH). În cazul îmbolnăvirii glandei tiroide sau al ruperii echilibrului normal dintre TSH şi glanda
