De la fereastra din spate a cuhniilor de la Dervent, se vedea strălucind în lumini, în mijlocul Dunării, Păcuiul lui Soare. Acolo, pe un colţ de pervaz, mi-am notat reţetele Părintelui Casian, cel atât de vrednic în lucrul bucatelor şi atât de modest în vorbire...

Nimic nu-i trădează vârsta. Poate să aibă la fel de bine 17 ani sau 47. Ochii îi sunt foarte tineri, iar spiritul fără vârstă.

Nu ştie să-l fi pasionat bucătăritul „în viaţa civilă”, dar, o dată ajuns în mănăstire, „a primit ascultare” să le găteasca monahilor şi călătorilor. „Aici vine multă lume şi, câteodată, la sărbători, simt că nu fac faţă singur. Dar primesc ajutor de la fraţi şi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, răzbesc”, ne spune cu glas abia auzit, de parcă toate-s o taină. Rugăciunile sunt pilonul vieţii în mănăstire, oricare ţi-ar fi locul şi treaba de mântuit. „Bucătarul, fără ruga părinţilor, nu reuşeşte să facă mâncarea bună. Eu nu mă pricepeam la început la asta, dar cu răbdarea, dragostea şi rugăciunea părinţilor din sfânta mănăstire am ajuns să gătesc bine”. (Oaspeţii mănăstirii, cei care i-au gustat bucatele, sunt însă de părere că mâncărurile părintelui Casian au alt gust decât oriunde în lume. I-am surprins, după masă, cerându-i reţetele pe care părintele le da cu sfială, ca şi cum lauda nu i se cuvenea). „Numai sfinţii părinţi ştiu cum am învăţat eu să gătesc, că mereu încercam, să vad cum e ma i bine, folosind puţine ingrediente şi ştiind a le găti foarte simplu, să aibă mâncarea gustul cel mai bun.” Iată, pentru sarmale, de exemplu. Mai întâi a încercat a le face cu zarzavaturile călite şi a văzut că au un anume gust. Apoi, le-a gătit cu zarzavaturile crude, numai date pe răzătoarea măruntă, şi a văzut că gustul e altul. Şi-a zis că şi într-un fel şi în celălalt mâncarea e bună, dar şi mai bună ar fi dacă ar da zarzavatul pe din două, şi jumătate l-ar căli, dându-i dulceaţă,