În pofida existenţei unor prevederi oarecare referitoare la transparenţă în administraţia publică, inclusiv locală, în mod concret nu se prea ştie mare lucru despre enormele fonduri colectate, atrase sau doar împrumutate de Primăria Iaşi şi mai ales, despre maniera în care acestea au fost cheltuite.

Evident, judicios şi chibzuit, fiind vorba de bani publici, provenind fie din taxe şi impozite locale, din redistribuiri de la bugetul centralizat, din fonduri europene sau din îndatorarea publică. Sigur că există o sumă de instituţii abilitate cu supravegherea, verificarea şi controlul subiectelor legate de colectarea, respectiv cheltuirea banilor publici, dar, printr-o tradiţie devenită cutumă, acestea nu excelează prin transparenţă, din motive care ţin de o secretomanie instituţională, de o anume derobare ori deresponsabilizare în relaţia cu curiozitatea publică legitim manifestată prin presă. Oricât s-ar strădui şi ar insista media, invocând interesul public, e greu de convins Corpul de control al Primului-Ministru, Curtea de Conturi ori Consiliul Concurenţei, să declasifice o serie de rapoarte pe marginea unor subiecte delicate, cel puţin la Iaşi, să spunem devalizarea şi falimentarea CET, disiparea creditului Dexia într-un proces de asfaltare electorală controversată, achiziţionarea unor utilaje pentru fosta regie de apă-canal care n-au fost folosite niciodată, fiind deja depăşite tehnologic, ori edificarea unui Centru expoziţional falimentar ab initio. Multe din hotărârile de consiliu care au stat la baza fundamentării acestor procese costisitoare sau doar păguboase, nu par a fi avut în argumentaţie nici un studiu de impact sau de oportunitate, deşi au costat căruţe de bani, deşi formal există o lege a răspunderii executive nominale, deşi este sau doar pare normal ca în cheltuirea banului public să se evite atât risipa cât şi tentaţiile dolosive. Asta pen