Samba Pa Ti, unde am rămas cu vorbele nevorbite data trecută, este piesa pe care o ascult cu aceeaşi plăcere de zeci de ani, ceea ce este mare lucru când modele, mai ales în domeniul muzical „lejer”, vin şi pleacă, noroc de astfel de ancore, de piese de rezistenţă, pentru uzul unor eterni adolescenţi întârziaţi precum mandea (dar nu e de rău să tot copilăreşti, luaţi de bun ceea ce zic) şi care fac viaţa într-adevăr frumoasă. Desigur, pentru grup au urmat multe piese instrumentale cu succes din brandu’ Santana (Flor d’Luna/Moonflower, Europe’s Song, I Love You Much Too Much, Bella, Aqua Marine), dar Samba Pa Ti va fi fost prima melodie instrumentală de succes şi ce-i adevărat e adevărat: o dată-i prima dată!
Ce-ţi trebuie în viaţă? Noroc, noroc de un fond genetic bun, noroc de familie şi prieteni, noroc de oameni care să-ţi canalizeze înzestrările spre împlinire, iar Santana a avut din fiecare exact cât a trebuit. Cu cât am cotrobăit, virtual, prin biografia şi cariera lui, cu atât am aflat cât de mult îi datorează mai ales lui Bill Graham pentru ceea ce va deveni: un înzestrat chitarist cu meritele recunoscute la timpul potrivit.
În 1969, când impresarul de succes din San Francisco (SF) şi mentorul lui Santana, Bill Graham – proprietar la acea dată al faimoaselor săli de concerte Fillmore West (SF) şi Fillmore East (New York) – va fi fost rugat să-şi (de)lege numele, influenţa şi expertiza de realizarea a ceea ce va deveni cel mai de impact eveniment muzical al generaţiei lui, festivalul de la Woodstock, Bill nu a pregetat să o facă, dar cu o condiţie: la festival, unei trupe tinere, fără realizări discografice sau cu recunoaştere naţională, activă muzical doar în zona golfului SF, dar pe care dorea s-o impună la un alt nivel, să i se acorde un spaţiu bun de exprimare printre marii momentului (un fel de prime-time de TV, dacă vreţi). Dacă până’n Woods
