Unul dintre europarlamentarii români, în calitate de raportor pentru proiectul de Directivă privind punerea sub sechestru şi confiscarea bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni în Uniunea Europeană, a reuşit să-şi impună iniţiativa în Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne.

Astfel, conform acestei Directive cu putere de lege în spaţiul UE, bunurile presupuse a fi fost obţinute prin comiterea de infracţiuni vor putea fi confiscate chiar şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti. Dincolo de faptul că astfel se elimină prezumţia de nevinovăţie, este extrem de ambiguu în raport cu regimul oarecum strict al proprietăţii, termenul de „presupus“ a fi obţinut prin comiterea de infracţiuni. Presupus de cine şi în baza a ce?

Cel puţin pentru noi, românii, cei care ştim că multe din dosarele instrumentate de DNA sau de concluziile asumate de ANI, în deciziile pe baza cărora diverse persoane sunt incriminate sau inculpate pe baza unor astfel de presupuneri, pe baza unor dosare de presă extrem de discutabile, cu acuzaţii susţinute la condiţionalul optativ, cu un probatoriu circumstanţial sau în contul unor înregistrări ambientale cam ilegale, trunchiate şi citate parţial, pline cu bip-uri, crează suportul unor abuzuri fără precedent, mai ales atunci când miza este de fapt eliminarea prin Justiţie a unui adversar, să spunem politic sau a unui preopinent incomod din societatea civilă. Practic, orice alegaţie, aserţiune, bârfă sau campanie de presă artificial detonată, poate duce la presupunerea că ceva e putred în Danemarca, că „nu iese fum fără foc“, că trebuie să fie totuşi ceva la mijloc, iar cel „presupus“, privat de prezumţia de nevinovăţie, nu are decât să dovedească el, cum poate, că este nevinovat şi că proprietatea sa este licită. Ceea ce, trebuie să recunoaştem sună şi aiurea, şi departe de orice normalitate a democraţiei, di