10 mai 2013. Cel puţin încă zece reflexii şi în acest an, despre cum ar arăta, România regat, despre cum Mihai I, Răducu Duda sau Paul-Philippe de Hohenzollern ne-ar salva sufletele prin delicateţea şi armonia specifică Casei Regale. Astăzi a devenit o modă să-ţi doreşti schimbarea formei de guvernământ din republică în monarhie, o manie de a schimba ceva. Sunt convins că unii l-ar dori conducător şi pe Hồ Chí Minh, numai să se schimbe ceva iar apoi să poată urla, după câţiva ani, că altul ar fi fost mai bun. Dacă ai o părere echilibrată despre subiect, diferită, rişti chiar să fi alergat, cu pietre, de câţiva cetăţeni iritaţi, care confundă grav istoria poporului român cu cea a casei regale şi a rolului acesteia în istoria românilor, cu bune şi rele. Sigur, am fost interesat şi cine sunt cei care propovăduiesc cuvântul Regelui, aceşti noi groupies ai monarhiei fiind o adunătură eterogenă, între care putem identifica incredibil de multe specimene politice îngrăşate la masa banului public dar recunoscuţi de comunitate ca moralişti-monarhişti, de foşti securişti, de câţiva regalişti dar care nu înţeleg de ce sunt monarhişti (nu demult, după revoluţia din 1989, Radu Câmpeanu, fostul preşedinte al PNL a dat măsura monarhismului propunându-i Regelui Mihai să candideze la preşedenţia României. Adică să mai abdice o dată, acum însă de bunăvoie, pentru a se arunca în competiţia politică, lucru interzis de statutul Casei Regale) şi sigur, şi de câţiva regalişti consecvenţi oarecum cu ei înşişi, totul finalizându-se cu înţelepciunea oierului mistic din Pipera, care îndemna norodul „să-şi recunoască Regele Uns al lui Dumnezeu”. Poate sunt eu un pic obtuz dar nu vi se pare ciudat că o parte dintre inşii care au înjurat vârtos monarhia până acum şi-au descoperit brusc abilităţi de supuşi la curtea regelui Mihai I ? Este vizibil că argumentele regaliştilor se divid în două mari ca