Sprijinul Federaţiei Ruse oferit regimului Assad are fără îndoială la bază atât interese economice cât mai ales geo-strategice, bazȃndu-se pe cel mai vechi parteneriat rus în regiunea Orientului Mijlociu, întocmit încă dinaintea prăbuşirii URSS-ului.
Din punct de vedere economic, regimul de la Damasc reprezintă unul dintre principalii clienţi care susţin industria de armament rusă, numai în anul 2011 Siria cumpărând arme de peste 1 miliard de dolari, la care se adăuga la acea perioadă şi o datorie de 4 miliarde. O eventuală schimbare a lui Bashar Al Assad ar putea slăbi relaţiile dintre cele două ţări, cel mai bun exemplu putând fi dat de Libia, acolo unde după căderea lui Gaddafi principalii clienţi de armament pentru ţara africană au devenit Anglia şi Franţa în detrimentul Rusiei. Aşadar, după ce Moscova a pierdut 13 miliarde de dolari ca urmare a embargoului economic impus Iranului, şi contracte în valoare de 4,5 miliarde de dolari anulate cu statul libian, în ciuda deschiderii pieţei către statele din Asia de Est, Siria reprezintă acum 10% din piaţa de armament a Federaţiei Ruse.
Urmând acelaşi model, mediul de afaceri rus ar putea pierde la rândul sau piaţa siriană, care depinde actualmente de importurile de cereale, echipamente electrice şi alte bunuri ce vin din Rusia, situaţie ce va reprezenta o lovitură dată relaţiilor comerciale şi a PIB-ului Federaţiei Ruse.
Iar aşa cum şi Alexander Dughin semnala, Rusia nu poate uita că timp de peste 300 de ani a reprezentat una dintre cele mai importante puteri ale lumii. Astfel, din punct de vedere militar şi geo-strategic, accesul Rusiei la apele calde şi mai apoi controlul oceanului planetar reprezintă un scop în sine al Moscovei în vederea consolidării statutului său internaţional, iar conform Doctrinei Maritime din 2001, Marea Caspică, Oceanul Indian, Pacificul, Atlanticul şi O
