Sâmbătă seara, pe tren, am auzit nişte vorbe simple, rostite de o femeie şi mai simplă: „Nu ştim noi ce se învârte deasupra capetelor noastre”. Am stat, cu gândurile-mi obosite, şi m-am minunat de adevărul elementar, enunţat natural de un om obişnuit, dar pe care nu-l observăm, că suntem prea grăbiţi. Alergăm la serviciu, fugim după bani (să băgăm în burdihan, că doar nu ne dă statul de mâncare aşa, aiurea-n tramvai), iar la final de carieră constatăm, trist, că am fost nişte proşti. Viaţa – cu toate frumuseţile ei – a trecut rapid pe lângă noi, făcându-ne cu ochiul deseori. Însă obtuzitatea umană a blocat peisajul. Şi e trist. Foarte trist! Cretinătatea de timp de pe lumea asta (în existenţa dată, evident) constituie mult prea puţin pentru o fiinţă efemeră, veşnic nemulţumită – omul. O subspecie şi mai nasoală este românul. Drept modus vivendi, el alege strict dejecţiile vieţii: politica (toţi o ştiu, însă doar nesimţiţii, şmecherii şi curvele o pot practica), grija de capra vecinului (invidia roade mai ceva decât a mai a dracu’ molie, nu?), bârfa (suntem campioni intergalactici la „comentarii pe text”, dar fără să fi citit „cartea”) şi, cel mai de căcat lucru, starea de a fi „ghiolban”. Toată stima pentru cel care l-a patentat – se aplică de minune românilor. Că-i numim „melteni”, „bădărani”, „neciopliţi” sau „grosolani”, ghiolbanii noştri sunt de două feluri: ăia cu diplomă universitară (divizaţi în pseudo-intelectuali, în care prostia pute în cel mai jegos mod + şmecherii pe care îi duce căpşorul doar la a face rău omului de rând) şi ăia fără diplomă (îi vezi pe stradă, în trafic, la terase sau prin bodegi lăturalnice). Scopul existenţei lor este diferit, doar comportamentul are asemănări. Ghiolbanii sunt mereu printre noi. E fie un şef, fie un coleg, fie un oarecare de pe stradă. Ei sunt şi în politică, îi ştim clar. Se cunosc între ei, petrec, sunt tovarăş