A plecat din Fukushima să cucerească “Acoperişul Lumii”. Şi a reuşit, deşi şase minute a stat la taclale cu Sfîntul Petru, deşi femeile n-aveau voie pe Everest, deşi…
Nu-i plăcea istă treabă. Deloc. Nu concepea ca ea, o Fiică a Muntelui, să se înscrie la un concurs de cucerire a “Acoperişului Lumii”. Da, aşa se născuse! Cînd Junko avea cîteva luni, au apărut uristoarele cu tava. N-a ales oglinda, nici banii, nici pixul. A tăiat, în aer, cu degeţelele ei mici, forma unui piolet. Lumea s-a speriat.
Se născuse la Fukushima, cînd cel de-al Doilea Razboi Mondial prindea a muşca din omenire. Era a patra cînd, dimpreună cu nişte colege şi cu un profesor, au urcat pe Asahi şi Chausu, două vîrfuri niţeluş peste 1.900 de metri. Atunci şi-a dat seama că muntele o atrage. Însă în Japonia acelor ani aveai nevoie să treci peste multe bariere: nu te puteai căsători cu cineva care nu terminase colegiul. L-a luat de soţ pe Masanobu, căţărător şi el, dar fără multă şcoală; îl iubea şi, ambii, iubeau înalţimile; a început să practice alpinismul profesionist, deşi auzea, tot timpul, alăturarea “femeie egal cratiţă”…
Cerere aprobată în patru ani
În 1971, a făcut cerere către statul nepalez. A primit-o. În primăvara lui 1975. N-a disperat. Cei de la ziarul “Yomiuri Shimbun”, fondat pe la 1874, adunaseră 100 de femei în încercarea de a alcătui o expediţie care să cucereasca Everestul. Se calificase în primele 15. La final, plînsese. Nu de bucurie, ci de ciudă că nu putuse să facă asta de una singură, cu forţele ei, că trebuise să dea probe “de calificare”, filmate, că participase la un circ. Ea, o japoneză, să nu reuşească? Seara, acasă, şi-a dat seama că asta era, însă, singura şansă.
Nu-i era frică. Îşi făcuse mîna pe Cervino, pe Mont Blanc, pe Annapurna 3… A ajuns în Katmandu la început de mai, 1975. A decis să calce pe urmele lăsate de Sir Edmund Hillar
